...
  • sâmbătă, 21.07.2018
Publicitate
Slider

Istoricul literar Nicolae Apostolescu

Slider

Slider

pflege
Slider

Slider

Slider

Slider
Autor: M.I.     Data: 28 martie 2018

8 01Comparatist şi istoric literar, Nicolae I. Apostolescu s-a născut la 3 mai 1876, în orașul  Alexandria, judeţul Teleorman, și a decedat la 2 noiembrie 1918, în Piteşti, judeţul Argeş. Înscris în 1883 la o şcoală primară din Alexandria, Apostolescu urmează, din 1888, Liceul „Gheorghe Lazăr” din Bucureşti, unde se mutaseră părinţii, Polixenia şi Iancu Apostolescu, negustor. După bacalaureat, s-a înscris la Facultatea de Litere şi Filosofie, luându-şi examenul de licenţă. Funcţionează un timp la Liceul „Matei Basarab” din Bucureşti, apoi, din februarie 1899, este profesor la Liceul „I.C. Brătianu” din Piteşti. A predat aici, de-a lungul anilor, româna, franceza, elina, filosofia, printre elevii lui numărându-se George Vâlsan, Gheorghe Ulieru, Ion Barbu, Istrate Micescu, Armand Călinescu, Ion Trivale, Vladimir Streinu sau Ion Minulescu.

A făcut cursuri la Ecole de Hautes Etudes şi la Sorbona

În 1904 îi apare culegerea de literatură, estetică, filologie intitulată „Studii”, prefaţată de B.P. Hasdeu. Câştigând, în 1905, o bursă la Paris (pentru semantică şi literatură comparată), Apostolescu frecventează cursuri la Ecole de Hautes Etudes şi la Sorbona, obţinând în 1909 titlul de docteur es lettres. Tezele „L’Influence des romantiques francais sur la poesie roumaine” (1909) şi „L’Ancienne versification roumaine” (XVII-XVIII siecles) (1909) sunt susţinute în faţa unei comisii prezidate de Emile Faguet, din care făceau parte, printre alţii, Emile Picot şi Mario Roques.
Între 1908 şi 1909, ţinuse cursuri de limba şi literatura română la Ecole des Langues Orientales Vivantes. Întors în ţară, devine un animator al vieţii culturale piteştene, graţie îndeosebi artei lui de conferenţiar. Societatea Scriitorilor Români îl primeşte în rândurile ei. O primă tentativă, din 1915, de a ajunge suplinitor la Catedra de istoria literaturii române şi estetică literară de la Facultatea de Litere eşuează. Abia peste 3 ani, în toamna lui 1918, facultatea ieşeană avea să-l prefere altor candidaţi, dar pentru Apostolescu răspunsul favorabil vine prea târziu, cu câteva ceasuri înainte de a muri (în urma unei pleurezii).

Ca „poeţi naţionali români” nu-i acceptă decât pe Vasile Alecsandri şi George Coşbuc

Semnătura lui Apostolescu poate fi întâlnită mai des în „Literatură şi artă română”, „Conservatorul”, „Revista pentru istorie, arheologie şi filologie”, unde a figurat şi în comitetul de redacţie, „Noua revistă română”, „Steagul”, dar şi în alte publicaţii, precum „Revista Societăţii Tinerimea română”, „Adevărul”, „Epoca”, „Revista armatei”, „Revue de Roumanie”, „Flacăra”, „Gazeta Transilvaniei”, „Ţara nouă”, „Doina”, „La Politique”, „Duminica poporului”, „Glasul Argeşului”, „Lumină nouă”, „Convorbiri literare”, „Revista cercului de studii al Partidului Conservator”, „Cronicarul” etc. Îndeobşte, colaborările lui sunt însemnări literare, istorice, politice, dar şi pe alte teme. A scris versuri, cele mai multe rămânând în manuscris. Traducerile (semnate A. Nicoară) din Albert Samain, Sully Prudhomme şi Henri de Regnier sunt publicate în „Literatură şi artă română”. Cele două volume din „Istoria literaturii române moderne” (1913-1916) oferă o imagine sumară a literaturii noastre, de la primele manifestări şi până la 1900. Având competenţa filologică şi libertatea de spirit care vin din şcoala dezinhibată a lui B.P. Hasdeu, Apostolescu suferă, însă, de un subiectivism care agravează insuficienţele gustului său literar. Mai gravă este tăgăduirea absurdă a unor mari scriitori (Ion Creangă, Mihai Eminescu, Octavian Goga), autori de talie modestă, pe de altă parte, fiind trataţi cu excesivă generozitate. Studiile lui Apostolescu, în care istoricul literar se înfrăţeşte cu eseistul, vădesc o tendinţă spre teoretizări, amprenta hasdeiană putând fi uşor recunoscută. Preia multe dintre simpatiile şi, mai cu seamă, antipatiile maestrului, lansându-se în aprecieri bizare. Ca „poeţi naţionali români” el nu-i acceptă decât pe Vasile Alecsandri şi George Coşbuc. În schimb, versurile lui Eminescu, în special postumele, nu ar fi avut deloc o „înfăţişare naţională”, pesimismul, ca şi medievalismul infuzând acestei lirici esenţe străine. În studiul „Bălcescu şi Cântarea României”, Apostolescu îi atribuie istoricului muntean paternitatea misteriosului poem. A şi editat, de altfel, în 1914, lucrarea, sub numele lui N. Bălcescu, însoţind-o de un studiu introductiv.

Contribuţia comparatistă pe tărâm literar a lui Apostolescu nu e de trecut cu vederea

În postură de critic, Apostolescu este incitant, derutând însă nu o dată. El e tentat de a muta discuţia într-un plan al generalizărilor estetice (principiile operei de artă, mecanismul creaţiei, raportul dintre artist şi public). Se ocupă de personajul literar, compară drama cu poezia epică şi cu lirica, scrie despre opere aflate sub „domnia visului” etc. Îl reţin chestiunile de versificaţie şi cele legate de dificultatea traducerilor de poezie. Interesul îi este captat în mod deosebit de problematica imitaţiei (pe care nu o deosebeşte de influenţă), pe acest teren, însă, inventivitatea exegetului căzând în extravaganţă. În polemici, îi ia partea lui Hasdeu şi sare ca ars când cineva îi contestă maestrului său vreo teorie. Pe cât de nedrept poate fi în persiflări, pe atât de cordial devine în portretele conturate lui B.P. Hasdeu, G.I. Ionescu-Gion, Grigore Tocilescu sau Miei Hasdeu. Despre scriitorii francezi (Sully Prudhomme, Emile Gebhart, Maurice Barres etc.) şi nu numai (Emerson) întocmeşte mici monografii. Domeniul în care se ilustrează este acela al literaturii comparate. Ecouri multe şi favorabile au însoţit, în străinătate, teza lui de doctorat, „L’Influence des romantiques francais sur la poesie roumaine”, despre care scriu Emile Faguet, Leon Seche, Hippolyte Buffenoir, Alfred Jeanroy, Jules Feller, Mario Roques, Alphonse Bayot, Marcel Montandon, Gustav Weigand etc. De formaţie sorbonardă, pozitivistă, istoristă, autorul îşi dezvoltă teoria privilegiind instanţa emiţătoare – în acest caz, literatura franceză – ceea ce face din romantismul românesc un fenomen de import. Cu excese şi erori, se urmăresc etapele influenţei franceze la noi, începând cu epoca fanariotă. Dacă eşafodajul teoretic nu e deloc ireproşabil, segmente ale cercetării se dovedesc, de multe ori, remarcabile. Destule identificări de izvoare sunt contribuţii de fineţe, însă răsfăţul sursologic îneacă operele supuse discuţiei într-o ploaie de „reminiscenţe”. Unele sugestii vor fi reluate, nuanţat, de Dumitru Popovici. Oricum, contribuţia comparatistă pe tărâm literar a lui Apostolescu, alături de aceea a lui Pompiliu Eliade sau Charles Drouhet, nu e de trecut cu vederea. De calitate sunt traducerile de poezie românească încorporate în „L’Influence…”, vădind un scriitor care se ignoră.

 

 

Discuții