Discovery (718)

Biserica Adventistă de Ziua a Şaptea este o biserică creştină, evanghelică, protestantă, care Îl mărturiseşte pe Isus Hristos ca Domn şi Mântuitor. Ea recunoaşte Sfânta Scriptură ca fiind singura normă de credinţă şi practică. Biserica îşi îndeplineşte misiunea în aşteptarea iminentei reveniri a Domnului Isus Hristos. „De ziua a şaptea” se referă la respectarea zilei a şaptea a săptămânii, sâmbăta, ca zi de odihnă şi de închinare în conformitate cu învăţătura originală a Bibliei. Această zi mai poartă şi numele de Sabat. În 1870, adevărurile propovăduite şi trăite de Biserica Adventiştilor de Ziua a Şaptea au fost auzite şi dincoace de munţi. Toate datele istorice ne arată că în anul 1870, la Piteşti, pastorul de origine poloneză Mihail Czechowski predică adevărurile biblice.

Misiunea Bisericii Adventiste de Ziua a Şaptea

Misiunea Bisericii Adventiste de Ziua a Şaptea este aceea de a proclama tuturor oamenilor evanghelia veşnică. Adventiştii de Ziua a Şaptea acceptă Biblia ca singurul lor crez şi susţin anumite principii fundamentale de credinţă ca fiind învăţături ale Sfintelor Scripturi. Cu mult înainte ca Biserica Adventiştilor de Ziua a Şaptea să-şi facă simţită prezenţa în ţara noastră în secolul al XIX-lea, pe meleagurile transilvane s-a constituit o grupare religioasă, o biserică, a cărei identitate cu Biserica Adventă este izbitoare. Între anii 1588 şi 1868, se dezvoltă mişcarea sabatariană din Transilvania. Aceasta ne arată că premiera reformatoare privitoare la Sabatul biblic nu aparţine Adventiştilor de Ziua a Şaptea, atât pe plan mondial, cât şi în ţara noastră. Timp de trei secole de la pătrunderea reformaţiunii în Transilvania, o mişcare religioasă sabatariană independentă s-a menţinut aici. Această mişcare religioasă are o importanţă unică în felul ei, deoarece nu avem de-a face cu un crez venit din alte părţi, ci unul autohton, un produs al spiritului transilvan, predispus adevărurilor iniţiate de spiritul reformaţiunii.

Mihail Czechowski predică adevărurile biblice la 1870 în Pitești

În 1870, adevărurile propovăduite şi trăite de Biserica Adventiştilor de Ziua a Şaptea au fost auzite şi dincoace de munţi. Toate datele istorice ne arată că în anul 1870, la Piteşti, pastorul de origine poloneză Mihail Czechowski predică adevărurile biblice, aşa cum le practica Biserica Adventă. Ca urmare a conferinţelor religioase publice ţinute de pastorul M. B. Czechowski la Piteşti, ia fiinţă un grup de credincioşi Adventişti de Ziua a Şaptea, printre care şi inginerul Toma Aslan şi familia sa. Un an mai târziu se va alătura grupului de credincioşi un alt inginer, Lucian de Prato şi soţia sa, fapt ce va da consistenţă grupului acesta de credincioşi adventişti, grup ce va creşte şi-şi va continua activitatea, chiar după dispariţia lui Czechowski. Astfel, în revista „Les Signes des Temps”, anul 8, nr. 4, din 11 mai 1884, pastorul G. I. Butler, pe atunci preşedinte al organizaţiei mondiale Conferinţa Generală A.Z.Ş., în urma unei vizite făcută în România şi a unor conferinţe religioase ţinute la Piteşti, nota într-un articol al său: „Am petrecut patru zile la Piteşti, un oraş din România. Adevărul fusese deja predicat aici cu circa 12 sau 15 ani mai înainte şi el a fost primit de un grup de persoane. Ca rezultat, am găsit aici pe Toma Aslan şi alţi prieteni, păzitori ai poruncilor lui Dumnezeu şi a credinţei lui Isus”. Printre delegaţii la Conferinţa Europeană A.Z.Ş. din 10 septembrie 1885 figurează şi Toma Aslan.

Piteștiul, primul oraș din România în care s-a răspândit solia adventă

8 04În anul 1931, fratele P. H. Hermann scria: „România este prima ţară din sud-vestul Europei şi a patra ţară din Europa, în care a ajuns solia adventă. Acelaşi evanghelist polonez, care a venit din America în Elveţia, în anul 1864, răspândind solia adventă pentru prima dată în Europa, a venit de asemenea şi în România. Piteşti a fost primul oraş din România în care s-a vestit acest adevăr şi de unde s-a răspândit în toată ţara…”. În revista franceză „Les Signes des Temps” din 1881, s-a publicat următorul raport al lucrării advente din România: „Noi am auzit de asemenea despre solia îngerului al treilea din Apocalipsa 14, 6-12, unde este descoperită glorioasa revenire a Domnului Hristos de a doua oară... În Comunitatea din localitate sunt treisprezece membri botezaţi”. Fratele Robert Gerber, fostul trezorier al Diviziunii Sud-europene, scria în lucrarea sa: „Die Geschichte der Aventbewegung in Europa”... „După ce M. B. Czechowski a predicat Evanghelia în Italia şi Elveţia, el a mers în România, unde a lucrat în mod deosebit în oraşul Piteşti… Aceasta a avut loc prin anul 1870”. De reţinut este şi faptul că în luna ianuarie 1884, apare primul număr al revistei „Adevărul Prezent”, prima revistă în limba română a Bisericii A.Z.Ş. din România, fapt ce demonstrează activitatea comunităţii A.Z.Ş. din Piteşti.

Începând cu anul 1900, lucrarea adventă trăieşte perioada de consolidare şi organizare a ei

În această perioadă de început a lucrării Bisericii A.Z.Ş. din România (1869-1900) se conturează foarte bine faptul că la Piteşti în Muntenia, la Sarighiol, Cobadin, Anadolchioi şi Viile Noi în Dobrogea, şi de asemenea la Cluj, Sibiu, Făgăraş, Viştea, Sighişoara şi Şeica Mare din Transilvania, solia adventă este predicată şi iau fiinţă grupe şi comunităţi adventiste, care îşi vor continua viaţa şi activitatea lor, lucrare ce va lua o dezvoltare deosebită după anul 1900, în noul secol, al XX-lea, care a adus o uriaşă dezvoltare în toate domeniile vieţii. Începând cu anul 1900, lucrarea adventă trăieşte perioada de consolidare şi organizare a ei. Este perioada în care activitatea ei este preluată de prima generaţie de deservenţi cultici autohtoni, care vor prelua activitatea şi conducerea lucrării advente din ţara noastră. Astfel, solia Evangheliei găsindu-şi loc în inimi sincere, după ce a prins acolo rădăcini adânci a crescut „întâi un fir verde, apoi spic, după aceea grâu deplin în spic” (Marcu 4, 26-29).

 

Miercuri, 21 Februarie 2018 20:18

Caleidoscop

Scris de

Constantin Tănase susține mai multe spectacole la Pitești

1921. Susține mai multe spectacole, în Pitești, Compania de Revistă, condusă de actorul Constantin Tănase, din București.

Ciuma din 1829 din Piteşti

La 1829 Divanul Săvârşitor al Valahiei porunceşte celor doi ispravnici de Argeş să ia măsurile ce se impun pentru combaterea ciumei. Zece suspecţi de ciumă din Piteşti fuseseră izolaţi, din care 3 muriseră deja.

Unităţile industriale din comuna Găvana în anul 1941

1941, septembrie 10. În comuna Găvana, astăzi, spaţiu demografic de referinţă pentru municipiul Piteşti funcţionau următoarele unităţi industriale cu maşini: Fabrica Textila Românească, 420 de salariaţi, Fabrica de Tăbăcărie şi Încălţăminte Constantin Petrescu, 79 de salariaţi, Fabrica de Tăbăcărie Constantin Dumitrescu, 72 de salariaţi, Fabrica de Tăbăcărie (opincărie) Ion Ionescu, cinci salariaţi, Fabrica de Tăbăcărie (opincărie) Lică Petrescu, cinci salariaţi, Fabrica de Tăbăcărie (opincărie) Ion I. Ionescu, cinci salariaţi, Fabrica de Tăbăcărie (opincărie) Valeriu I. Ionescu, cinci salariaţi, iar la Prundu, Depoul CFR Piteşti, 365 de salariaţi.

Liceul „Alexandru Odobescu” se transferă în cartierul Războieni

1973, septembrie 17. Liceul „Alexandru Odobescu”, având profil de Matematică și Fizică se transferă, din clădirea Şcolii Nr. 2, Exerciţiu, într-un local propriu, aflat în cartierul Războieni. Investiţia a aparţinut Comitetului de Stat pentru Energie Nucleară Bucureşti, iar executantul a fost Trustul de Construcţii Industriale Piteşti.

Premieră națională la Întreprinderea de Motoare Electrice

1980, martie 28. Premieră națională la Întreprinderea de Motoare Electrice Pitești, instalație pentru tratamentul tolelor din tablă fără siliciu, după 1990, societate pe acțiuni.

Cadre didactice din Japonia în vizită la Piteşti

1989. Au vizitat municipiul Piteşti mai multe cadre didactice din provincia japoneză Kagojima-Sakurajima, aflate în schimb de experienţă cu şcoli din Argeş.

(Informaţii selectate din „Piteşti-620,  memento” de Petre Popa)

Joi, 15 Februarie 2018 15:27

Argeș Cartea Eroilor

Scris de

Având în vedere că în acest an se împlinesc 100 de ani de la Marea Unire de la 1918, ne-a propus să vă prezentăm eroii din fiecare localitate din județul Argeș. Eroii argeșeni sunt menționați în ”Argeș Cartea Eroilor”, carte ce se află în dotarea Muzeului Județean Argeș. În această săptămână vă prezentăm eroii din comuna Albota.
Ion Dumitru, primar Albota: ”Avem eroi în comună și avem și un monument în cimitir la Albota care cinstește memoria acestora. Nu m-am ocupat personal de treaba asta... Eroii din comuna mea au luptat și în linia întâi și au ajuns să lupte până în munții Tatra și se pare că au luptat degeaba. Ne-am predat cu totul celor împotriva cărora am luptat în două războaie mondiale”.

Click AICI pentru a vizualiza lista eroilor din Albota

Spre sfârşitul anului 1959, autorităţile comuniste adoptaseră Decretul 410, prin care monahii şi monahiile care nu aveau studii de teologie şi sub vârsta de 55 ani, respectiv 50 de ani erau excluşi din monahism. Actul normativ era rezultatul unui conflict dintre Patriarhul Justinian şi organele comuniste de resort desfăşurat vreme de doi ani, conform aşa-zisului plan de reformare a monahismului. Chiar şi aplicat acest decret, rezistenţa Patriarhului Justinian se făcea vizibilă în continuare, situaţie faţă de care autorităţile comuniste au răspuns cu presiuni directe la adresa monahilor şi monahiilor vizaţi pentru excludere.

Egumenul Damian Pânzaru de la Schitul Dragoslavele

În această logică politică s-a înregistrat arestarea administratorului şi slujitorului Schitului patriarhal de la Dragoslavele, din fostul judeţ Muscel, adică ieromonahul Damian Pânzaru. Acesta s-a născut la 23 septembrie 1915, în Zahoreni, județul Orhei. După şcoala primară din satul natal (1922-1929), tânărul Dimitrie Pânzaru a intrat ca frate în Mănăstirea Pripiceni-Curchi. Aici a vieţuit până în 1931, când a fost trimis să urmeze Seminarul teologic din Chişinău. După trei ani se îmbolnăveşte, nemaiputând continua seminarul, încât se retrage la Mănăstirea Pripiceni. În perioada aprilie 1937-1939 este încorporat în Regimentul 7 Vânători Chişinău, dar rămâne concentrat până în 1941. Cercetează Mănăstirea Neamţ, hotărându-se să vieţuiască aici, primind numele Damian. Are ascultarea de cântăreţ, iar mai apoi de ierodiacon la schitul nemţean Vovidenia, până în 1944. În 1943, aici îl remarcă Mitropolitul Visarion Puiu, retras de la conducerea misiunii bisericeşti din Transnistria. Călugărul Damian Pânzaru îi devine confident mitropolitului, care se gândea să plece din ţară la venirea trupelor sovietice. În mai-iulie 1944, ierarhul îi propune tânărului călugăr să-i urmeze într-un eventual exil. Ieromonahul Damian refuză. După plecarea mitropolitului cu misiune în Croaţia şi rămânerea lui în Austria, Damian Pânzaru este numit de către Patriarhul Nicodim Munteanu intendent la Palatul Patriarhal din Bucureşti. Devine slujitor la Catedrala Patriarhală. Se pare că numirea ca intendent viza o eventuală legătură între patriarh şi ierarhul exilat. În mai 1946, Damian Pânzaru primeşte o scrisoare sub pseudonim de la Mitropolitul Visarion Puiu în care vorbea despre condamnarea nedreaptă dată de Tribunalul Poporului. În mediul bisericesc din Bucureşti se vorbea chiar de o legătură permanentă între patriarh şi mitropolit. Altfel spus, se acredita ideea găsirii unei soluţii în Biserică la o eventuală răsturnare a situaţiei politice din România.

Damian Pânzaru a cunoscut penitenciarele de la Piteşti și Jilava

Noul patriarh al României, Justinian, îl „moşteneşte” pe Damian Pânzaru. O vreme îl păstrează ca slujitor la catedrală, iar mai apoi îl numeşte administrator la vila patriarhală de la Dragoslavele, totodată cu rolul de slujitor al bisericuţei de lemn din aceeaşi incintă. Potrivit documentelor Securităţii, se pare că ieromonahul Damian a avut rolul de a crea legătura între episcopii greco-catolici reţinuţi la Dragoslavele şi alţi clerici greco-catolici de seamă, acesta, probabil, constituind motivul mutării ierarhilor la Mănăstirea Căldăruşani. După acest episod, Damian Pânzaru rămâne egumen şi administrator la Dragoslavele, unde în fiecare vară Patriarhul Justinian îşi petrecea un scurt concediu. Liniştea de la Dragoslavele este tulburată spre sfârşitul anilor ‘50, atunci când, pentru o perioadă, Patriarhul Justinian se retrage la acest schit. Se anunţau vremuri tulburi pentru Biserică. Aşa ajungem la arestarea părintelui Damian în ziua de 2 februarie 1960, la două luni după adoptarea Decretului 410. Era arestat după ridicarea de către Securitate a încă trei persoane, ofiţeri deblocaţi şi un lucrător forestier, care cercetau Schitul Dragoslavele. Cu părintele Damian s-a format un lot, ai cărui membri erau acuzaţi că ascultau posturile de radio străine şi comentau negativ la adresa regimului de democraţie populară. Totul era standardizat în anchetă, conform ordinului dat de partid. În cazul părintelui Damian s-a reţinut faptul că „ar fi semănat neîncrederea în rândul muncitorilor din fabricile de cherestea din Rucăr şi Dragoslavele”. De asemenea, la percheziţia efectuată inclusiv în vila patriarhală s-au găsit memoriile reginei Maria şi ale Sabinei Cantacuzino, cărţi care se aflaseră în biblioteca patriarhală, cu o lună înainte fuseseră scoase şi împachetate pentru epurare, dar pe care părintele Damian le citise. Prin Sentinţa nr. 300 din 27 iulie 1960 a Tribunalului Militar Craiova, în deplasare la Piteşti, părintele Damian a primit o condamnare de 8 ani închisoare corecţională, pentru infracţiunea de „uneltire contra ordinii sociale”. A cunoscut penitenciarele de la Piteşti (iulie 1960 şi ianuarie 1962) şi Jilava (iunie 1961 şi ianuarie 1962), dar şi lagărul de muncă de la Giurgeni (august, 1961). A fost eliberat la 18 ianuarie 1963 din penitenciarul Piteşti.

Preotul Nicolae Isbăşoiu, denunţat de Sfatul Popular şi trimis în temniţa comunistă

S-a născut la 15 ianuarie 1906, în familia unor oameni simpli din localitatea Albeşti, judeţul Muscel. După obţinerea licenţei în teologie la Cernăuţi, tânărul Nicolae Isbăşoiu a fost hirotonit preot, mai apoi primind în slujire Parohia Poeniţa II, comuna Bălileşti, judeţul Muscel. În documentele penale întocmite de fosta Securitate găsim foarte puţine date biografice anterioare perioadei comuniste. Aflăm că părintele Isbăşoiu a fost membru al Partidului Naţional Ţărănesc-Maniu. Interacţiunea cu organele de represiune s-a datorat unei sesizări înaintate de Sfatul Popular al comunei Bălileşti, la 11 mai 1959, către Securitatea raionului Muscel, în care se arăta că întovărăşirea agricolă în această localitate s-a putut crea, „cu mare greutate”, abia în anul 1957. Responsabile de această situaţie erau vizate 13 persoane, foşti ofiţeri, agricultori, un profesor şi preotul Isbăşoiu, „care au îndemnat mai mulţi cetăţeni din comună să nu se înscrie în întovărăşire sau să nu accepte schimbul de teren, iar pe alţii să intre în perimetru şi să-şi ia produsele de pe locurile lor ce căzuseră în acest perimetru individual”. În opinia celor de la Sfatul Popular, impedimentele la „procesul de socializare a agriculturii” se datorau comportamentului manifestat de aceste persoane, „care ţin legătura unul cu altul, se întâlnesc adesea pe stradă sau la locuinţele lor, unde discută duşmănos la adresa regimului democrat din RPR şi împotriva hotărârilor elaborate de guvern”. În consecinţă, responsabilii din conducerea locală cereau luarea de măsuri, pentru ca persoanele semnalate să nu mai influenţeze şi pe cele care doresc să alăture întovărăşirii agricole. A urmat inevitabilul. La 30 octombrie 1959, părintele Isbăşoiu era arestat de Securitatea din Piteşti şi trimis în anchetă alături de ceilalţi 12 vizaţi în denunţul autorităţilor locale. Ancheta s-a desfăşurat după scenariul bine cunoscut: din cauza trecutului politic interbelic, inculpatul nu s-a putut acomoda în regimul democrat-popular, trecând astfel la sabotarea procesului de socializare a agriculturii, în speranţa unei schimbări alimentate de posturile de radio străine pe care le asculta în mod frecvent (şi comenta ştirile împreună cu alţii). Părintele Isbăşoiu nu a recunoscut nicio acuzaţie de activitate împotriva regimului, arătând că întâlnirile se datorau unor aniversări, onomastice sau praznice bisericeşti, că se ajutau reciproc la plata cotelor agricole şi că nu ar fi discutat împotriva regimului politic. Oricum, atitudinea lui nu a contat, atâta vreme cât ancheta a fost una sumară, mai mult o formalitate îndeplinită de anchetatori. Prin Sentinţa nr. 190 din 8 aprilie 1960 a Tribunalului Militar Craiova, părintele Isbăşoiu a primit o condamnare de 3 ani închisoare corecţională pentru infracțiunea de „uneltire contra ordinii sociale”. Cea mai mare condamnare a fost de 4 ani închisoare corecţională. A cunoscut penitenciarele de la Piteşti (decembrie 1959) şi Jilava (noiembrie 1960), apoi lagărul de muncă de la Salcia (noiembrie 1960). În aprilie 1961 a ajuns în Penitenciarul Botoşani, de unde a fost eliberat la 28 octombrie 1962. A revenit la parohia sa, de unde, din motive medicale, la 1 mai 1967 s-a retras. La 18 octombrie 1975 a trecut la cele veşnice.
Sursa: ziarullumina.ro

 

Miercuri, 14 Februarie 2018 17:42

Caleidoscop

Scris de

Alexandru Ioan Cuza a vizitat oraşul Piteşti

1859. Când domnitorul Alexandru Ioan Cuza a vizitat oraşul Piteşti, la 19 iunie 1859, orăşenii i-au prezentat o schiţă sumară a localităţii. Oraşul avea 1.400 de case, în care locuiau 7.000 de oameni, o şcoală normală în limba română, două şcoli particulare - una germană, cealaltă elină - şi un pension de fete, unde disciplinele de învăţământ se studiau în limbile franceză şi germană. Existau, de asemenea, 10 biserici ortodoxe, una armenească, o sinagogă şi un spital cu 30 de paturi.

Ptolemeu din Alexandria localizează pe râul Argeş al patrulea popor din grupa a doua de geto-daci

În secolul I după Hristos, circulau pe teritoriul argeşean, monede romane emise de împăraţii Nero, Vespasian şi Domiţian. În anii 106-274, actuala aşezare Piteşti a făcut parte, succesiv, din provinciile imperiale romane Moesia Inferior, Dacia inferior şi Dacia Malvensis. În secolul II, învăţatul Ptolemeu din Alexandria localizează pe râul Argeş, al patrulea popor din grupa a doua de geto-daci, denumiţi potulatensi. De asemenea, în lista aşezărilor din Dacia, acesta aminteşte de Ad Pirum şi Ad Pinon, denumiri romane asociate, uneori, cu Piteşti.

Se editează la Pitești primul număr al revistei Păstorul

În ianuarie 1904 Societatea Frăţia a Clerului Mirean din judeţul Argeş editează la Piteşti primul număr din revista Păstorul la Tipografia Transilvania Iosif Schryer din strada I.C. Brătianu, nr. 58.

Casa Pionierilor din Pitești primea actuala clădire de la Inspectoratul Silvic Argeș

1954, august 23. Se deschide Casa Pionierilor din Pitești, astăzi Clubul Copiilor. În 1962, primea, de la Inspectoratul Silvic Argeș, actuala clădire, strada Trivale. Numeroase cercuri științifice și artistice, concursuri, activități externe. Printre directori, Constantin Fulgeanu, Emil Plăpceanu, Stănel Badea, Ștefania Dragnea, Vergil Calciu, Ecaterina Popescu.

În anul 1955 Piteștiul avea 38.333 de locuitori

1955, februarie 21. În Pitești, la efectuarea recensământului populației, așezarea Pitești avea 38.333 de locuitori, din care 15% lucrau în industrie, reprezentând atunci, 35% din cetățenii activi.

(Informaţii selectate din „Piteşti-620,  memento” de Petre Popa)

Joi, 08 Februarie 2018 13:11

Argeș Cartea Eroilor

Scris de

Având în vedere că în acest an se împlinesc 100 de ani de la Marea Unire de la 1918, ne-a propus să vă prezentăm eroii din fiecare localitate din județul Argeș. Eroii argeșeni sunt menționați în ”Argeș Cartea Eroilor”, carte ce se află în dotarea Muzeului Județean Argeș. În această săptămână vă prezentăm eroii din comuna Albeștii de Muscel.
Cătălin Manta, primar Albeștii de Muscel: ”În comuna noastră avem două monumente ale eroilor. Unul în satul Cândești, care comemorează eroii din primul și al doilea război mondial și în satul Albești avem un simbol de monument istoric. Cred că mai sunt doar câteva în țară... În fiecare an comemorăm eroii din localitatea noastră și, de asemenea, în fiecare an veteranii de război sunt premiați și primesc vizita autorităților publice locale”.

Click AICI pentru a vizualiza lista eroilor din Albeștii de Muscel

Istoric și critic literar marcant, Petru Mihai Gorcea a fost un cunoscut profesor universitar de la Facultatea de Litere din Pitești. A debutat în 1977 cu o culegere temeinică de studii despre literatura interbelică, „Nesomnul capodoperelor”, dar în ultimele două decenii s-a consacrat în exegeza eminesciană. După debutul editorial, a publicat un volum omogen în care înclina spre formula criticii arhetipale, „Structură și mit în proza contemporană” (1982), vădindu-se un critic sensibil la mutațiile intervenite în metodologia actuală, întrucât propune câteva lecturi posibile, efectuate cu un instrumentar modern, fără inhibițiile novicelui în domeniu.

„Structură și mit în proza contemporană”

Gorcea recurge prompt la metoda, una fertilă, care-i permite developarea straturilor profunde ale operelor epice vizate. Rezultatele sunt pe măsura procedeului aplicat cu insistență, fiindcă romanele cercetate astfel par trezite la o nouă viață, sunt scuturate de praful locurilor comune și decodificate cu acribie. În acest fel, până și proza incifrată sau apăsat simbolică a unor Mircea Ciobanu și Mircea Cojocaru îți deschide căile de acces în fața lectorului. Metoda este ușor descifrabilă urmărind considerațiile teoretice introductive (sau finale) și, bineînțeles, analizele propriu-zise care descojesc înțelesurile subterane. Efortul criticului vizează descoperirea mitului „intrezărit permanent îndărătul scriiturii realiste”. Este un fel de joc al asociațiilor libere pe care interpretul îl propune cititorului cu seriozitate, conducându-l apoi pe meandrele unei demonstrații stufoase. În acest Eseu despre destinul literar al „generației șaizeci” - cum se subintitulează cartea - destinul generației lui Ștefan Banulescu este pus sub semnul „reconsiderării biofiziologicului în formula aspectului literar al omului”, reconsiderare făcută, totuși, în numele „reprezentării totale a omului în literatură”.

Eseul „Mateiu I. Caragiale”

A patra carte semnată de P. M. Gorcea consemnează părăsirea literaturii contemporane și refugiul în istoria literară. Orientându-se către un scriitor „canonic”, în eseul Mateiu I. Caragiale (1995), universitarul piteștean își propune o „abordare hermeneutică” a prozei mateine și „surprizele interpretative nu sunt mici”. Deși fascinat de Craii de Curtea-Veche, exegetul își rezervă „dreptul de a privi” dincolo de sensurile manifeste ale textului. El se ambiționează să descopere Romanul ascuns, presimțind semnificațiile latente ce cu greu se întrevăd în țesătura unei proze altfel arhicunoscute. Se plasează, cu alte cuvinte, în postura interpretului pur și simplu, pe filiera tematismului profesat de Jean Starobinski, care proclama primordialitatea textului. Ca un adevărat detectiv, cititorul-interpret pătrunde în meandrele textului matein, urmărind să scoată la iveală sensul secund, ascuns privirilor cititorului neatent sau abuziv. Se pornește de la premisa că romanul lui M. I. Caragiale constituie „cel mai enigmatic text din literatura română”. Așadar, este un text provocator, care îndeplinește condițiile unei „opere deschise”. Cu atât mai mult este de apreciat pariul eseistului de a merge pe căi nebătătorite fără să se desprindă însă de realitatea textuală. Lectura devine astfel, în termenii lui Mircea Eliade, o probă a labirintului. Cu minime precauții, criticul se avântă temerar în labirintul operei, ca într-o veritabilă cursă cu obstacole, urmărind „calea către centru”, căci privirea lui traversează lumea aparențelor, a suprafețelor înșelătoare, spre a ajunge la nucleul semnificativ al textului. Ca să nu greșească drumul, pierzându-se pe căi lăturalnice, el se înarmează cu acel gen de „vigilență suplimentară”, care îi permite să refacă traseul creatorului ca atare. Ceea ce frapează este marea energie interogativă care se consumă în cadrul analizei. Procedând ca un investigator privat al textului, P. M. Gorcea urmează, consecvent cu sine, principiile criticii arhetipale, relevând prezența unei structuri mitice în proza lui Mateiu I. Caragiale. Căci „drumul prin labirint este drumul de la profan la sacru”, și conduce către ipostazele mitice și eroice ale Reginei și Regelui. Timpul care guvernează textul matein, subliniază exegetul, „nu este cel profan, ci un timp mitic”, dedus printr-o „aritmetica sacră”. Iar naratorul, „deși ignoră că poartă în lume masca prințului Serghie”, ne împărtășește experiența sa inițiatică, reprezentând „cheia de boltă” a așa-zisului roman ascuns. Asumându-și condiția de „rătăcitor în labirint”, criticul explorează profunzimile textului, uzând adesea de instrumentarul comparatistului, și conduce expert cititorul către o concluzie neforțată: „Am considerat, cu consecvență, opera lui Mateiu drept un triptic de proze fantastice, unicat estetic absolut (...) Am considerat această lume a fantasmelor lui Mateiu I. Caragiale ca pe o lume sieși suficientă pe palierul estetic al existenței.

Studiu amplu despre Mihai Eminescu, proiectat în nu mai puțin de patru volume

Petru Mihai Gorcea a gândit un studiu amplu despre Mihai Eminescu, proiectat în nu mai puțin de patru volume. Pasiunea lui pentru opera eminesciană este mai veche, datând din anii când concepea o interpretare originală a „Luceafărului”, publicată în 1983 sub titlul „Steaua din oglinda visului”. Dar în tetralogia exegetică, perspectiva devine integratoare, fiindcă vizează toate dimensiunile operei eminesciene și, mai ales, proiecția biografiei în operă. Primul volum din Eminescu a apărut în 1998 și a fost reluat, într-o variantă amplificată, în a treia ediție din 2001, în care sunt decelate premisele și promisiunile hermeneutice ce lasă să se întrevadă lectura înnoitoare a vastei creații eminesciene. Studiul lui Petru Mihai Gorcea debuta cu o afirmație provocatoare, care poate să pară cel puțin nedreaptă: „Cu nesfârșită tristețe suntem nevoiți să constatăm că, la mai mult de o sută de ani de după moarte, despre Eminescu s-a vorbit mult și s-a rostit puțin”. Fraza denigratoare era îndreptată, însă, împotriva acelora care întrețin un fals cult al poetului național, căci autorul studiului recunoaște în segmentul următor că „s-au făcut foarte multe observații pertinente despre viața lui Eminescu, despre textul operei sale, despre tematică și filosofia operei, despre raporturile ei intertextuale etc”. În primul tom al exegezei sale, Petru Mihai Gorcea și-a construit, cu stăruință, eşafodajul, cu infinite precauții transformate în digresiuni explicând metodic fiecare componentă terminologică a construcției critice. Deși a rămas neterminat prin dispariția prematur-tragică a autorului, proiectul Eminescu, ajuns în 2002 la al doilea volum, constituie un edificiu critic consolidat cu minuție în toate componentele sale ce țin de fundament, prin câteva temeiuri filosofice. Un edificiu despre Eminescu văzut noician întru Ființă în cadrul căruia Petru Mihai Gorcea urmărește, până la un punct, modul în care poetul „s-a văzut prins, ca om al timpului și spațiului existențial ce i-a fost dat, în meandrele Labirintului existențial, modul în care s-a înstrăinat de SINE, construindu-ți un EU excentric și o personalitate scindată...”.

Sursa: www.9am.ro

Miercuri, 07 Februarie 2018 23:18

Caleidoscop

Scris de

Domnitorul Nicolae Mavrocordat a incendiat conacul Goleştilor

În timpul războaielor ruso-austro-turce, oraşele Piteşti, Curtea de Argeş şi Câmpulung au fost ţintele atacurilor trupelor otomane, deoarece aici se aflau punctele de concentrare şi aprovizionare a trupelor imperiale austriece. În timpul războiului dintre anii 1716-1718, boierii din divan conduşi de marele spătar Radu Golescu şi de logofătul Grigore Băleanu au organizat un complot pentru înlăturarea primului domn fanariot Nicolae Mavrocordat. Cătanele nemţeşti au fost găzduite la mănăstirea Vieroşi  care era ctitoria Goleştilor şi la conacul Goleşti. Pentru înlăturarea trupelor austriece de la Goleşti, Nicolae Mavrocordat a incendiat conacul, trimiţând trupe formate din turci, tătari şi români.

Fortificaţiile romane din Muntenia

Între anii 106-271 d.Hr., o parte din judeţul Argeş era inclusă în provincia imperială romană Dacia Felix. Prima linie de fortificaţii a fost construită pe cursurile de apă ce făceau legătura cu Transilvania, iar la Rucăr exista un punct de control şi supraveghere denumit „Scărişoara”. O altă linie de fortificaţii, cunoscută sub numele de Limes Transalutanus, a fost ridicată în timpul împăratului Septimius Severus şi începea de la Dunăre, trecând pe la Roşiori de Vede, Piteşti, Câmpulung, Rucăr şi Râşnov. Şapte din cele 13 castre ale limes-ului se aflau în judeţul Argeş respectiv în localităţile Urlueni-Bârla, Fâlfani-Izbăşeşti din comuna Stolnici, Săpata, Albota, Purcăreni, Jidava şi Rucăr.

Călugăriţele din neamul Goleştilor

Mai multe femei din familia Goleştilor s-au călugărit după decesul soţilor lor. Prima care s-a călugărit, sub numele de Magdalina, a fost Maria, văduva pârcălabului Baldovin. Şi cele două fiice ale sale s-au călugărit, Calea sub numele de Praxia, iar Velica sub numele de Sara. Călugăriţele au ajuns în litigiu cu rudele apropiate, întrucât ele făceau danii mănăstirilor din părţile ce le reveneau ca moştenire, acest gest ducând la înstrăinarea anumitor posesiuni ale Goleştilor.

Cartografia negustorească şi fiscală

Cartografia negustorească şi fiscală din 1824 consemnează, în Piteşti, 1.011 familii, circa 700 de case şi aproximativ 5.000 de locuitori. În anul 1831, se exercitau 47 de profesiuni, iar, în 1832, datele statistice repartizate teritorial stabileau numărul caselor de locuit la 773, pe cel al mahalalelor la 14, al cartierelor la patru, al tăbăcăriilor la cinci, în vreme ce animalele însemnau 1.000 de capete, toate acestea aflate în gospodărirea a 4.000 de locuitori.

(Informaţii selectate din „Piteşti-620,  memento” de Petre Popa)

Miercuri, 31 Ianuarie 2018 23:12

Argeș Cartea Eroilor

Scris de

Având în vedere că în acest an se împlinesc 100 de ani de la Marea Unire de la 1918, ne-a propus să vă prezentăm eroii din fiecare localitate din județul Argeș. Eroii argeșeni sunt menționați în ”Argeș Cartea Eroilor”, carte ce se află în dotarea Muzeului Județean Argeș. În această săptămână vă prezentăm eroii din comuna Albeștii de Argeș.
Gabriel Popa, primar Albeștii de Argeș: ”Eroii din comuna noastră sunt trecuți pe o placă comemorativă, însă nu îi știu pe toți. Dar, noi sărbătorim ziua eroilor în fiecare an la monumentul din centrul comunei. Monumentul eroilor se află în fața școlii, unde se face o slujbă de comemorare cu preoții și copii din localitate. În ceea ce privește veteranii de război vreau să vă spun că în prezent nu mai avem decât trei văduve de veterani de război”.

Click AICI pentru a vizualiza lista eroilor din Albeștii de Argeș

În lumea negustorilor totdeauna s-au găsit suflete adânc plecate spre închinarea lui Dumnezeu. Mulţi dintre ei se duceau să se închine la Locurile Sfinte, de unde se întorceau cu numele de Hagi, aninat la numele lor obişnuit. Din lumea acestor iubitori de Dumnezeu unul a fost vrednicul de pomenire Iorgu Dumitrescu, din comuna Răcari, judeţul Dâmboviţa. Născut la Câmpulung Muscel, el a desfăşurat activitate misionară în Biserică la nivel naţional, prin cărţile tipărite pe propria cheltuială, care se dăruiau în general creştinilor doritori din întreaga ţară şi în special elevilor premianţi din mediul rural.

Un negustor gospodar şi milos

Iorgu Dumitrescu s-a născut în Câmpulung Muscel, la anul 1851, din părinţi ţărani, Dumitru şi Maria. După ce deprinde arta comerţului pe lângă un negustor ploieştean, om foarte credincios, tânărul Iorgu ajunge ca negustor ambulant în zona comunei Podu Bărbierului, actualmente Răcari, unde, prin muncă şi perseverenţă, a reuşit să îşi deschidă propria băcănie. Între timp, Iorgu Dumitrescu va lega prietenii cu comercianţi renumiţi din zonă şi din Bucureşti, iar activitatea comercială i se va dezvolta, ajungând să aibă în proprietate mai multe magazine, brutărie, cramă, depozit de materiale de construcţii, precum şi proprietăţi imobiliare în zonă şi în Capitală. În toată activitatea lui nu era singur, ci era înconjurat de aşa-zişii „băieţi de prăvălie”, optzeci la număr, pe care îi învăţa de mici arta comerţului, iar mai târziu îi susţinea să-şi înceapă propria activitate negustorească. Astfel, negustorii se înmulţeau şi localitatea căpăta statutul de târg. Iorgu Dumitrescu s-a căsătorit cu Maria, fată luată de la Şcoala de fete „Pitar Moşi” din Bucureşti. Nu ştim din ce cauză soţia lui Iorgu a murit de tânără. A devenit un om foarte apropiat de Biserică cel mai probabil sub influenţa negustorului Dumitrache din Ploieşti, unde Iorgu se formase în anii tinereţii, iar mai târziu, sub îndrumarea preotului catolic german Sebastian Kneipp, pe care îl căuta în fiecare vară în Germania. Iorgu Dumitrescu s-a remarcat printr-o activitate creştină extraordinară, manifestată prin ctitoriri de lăcaşuri sfinte şi acţiuni filantropice, precum şi prin tipărirea de cărţi cu conţinut duhovnicesc, toate acestea mărturisindu-i râvna deosebită până în zilele noastre. Istoricele ctitoriilor lui amintesc de numele Iorgu Dumitrescu, iar predosloviile cărţilor tipărite pe cheltuiala sa de un „pios creştin”, aşa cum smerit îi plăcea să semneze la începutul acestor cărţi.

Multe cărţi de cult au fost tipărite cu sprijinul său

Iorgu Dumitrescu, care citise multe cărţi duhovniceşti şi înţelesese cât de importante sunt acestea pentru înlesnirea înţelegerii credinţei în viaţa creştinilor şi, totodată, observând cât de rare sunt prin casele creştinilor, a tipărit, cu înalta binecuvântare a Sfântului Sinod, mai multe cărţi. În anul 1898 - o prescurtare din „Vieţile Sfinţilor” după mineiele care erau întrebuinţate în cult, „Minunile Maicii Domnului” - în 1899, „Mântuirea Păcătoşilor” - în 1900 şi „Urmarea lui Hristos” - în primăvara anului 1901. Toate aceste cărţi, precum şi altele, tipărite în aproximativ 250.000 de exemplare, erau dăruite bisericilor parohiale, elevilor premianţi din şcolile rurale, creştinilor doritori, bolnavilor din spitale, soldaţilor de pe front şi fraţilor din America şi Basarabia. A mai tipărit Vieţile Sfinţilor în 12 volume mari, pe care, de asemenea, le-a dăruit. În demersul lui de tipărire a fost susţinut şi de arhiereul Nifon Ploieşteanul, care aducea la cunoştinţă Sfântului Sinod intenţiile lui Iorgu Dumitrescu.

Ctitor a 10 biserici în Muntenia

8 03Iorgu Dumitrescu a fost şi un mare ctitor de biserici în Muntenia. El a zidit peste zece lăcaşuri care, astăzi, se găsesc în Eparhia Târgoviştei. Amintind câteva dintre ele, ne gândim la Biserica „Sfântul Nicolae” - Ţepeş Vodă, „Izvorul Tămăduirii” - Bâldana, biserica parohiei Gulia, biserica parohiei Româneşti, biserica parohiei Cuza-Vodă. Capodopera ctitoriilor sale o reprezintă Biserica „Sfântul Mare Mucenic Gheorghe” din micul oraş Răcari, unde Iorgu a trăit şi şi-a desfăşurat bogata activitate comercială. Împreună cu fruntaşii comerţului bucureştean, fraţii Matei şi Grigore Alexandrescu, Iorgu Dumitrescu întreţinea un salon de bolnavi al Spitalului Filaret din Bucureşti şi asigura pensii lunare unor persoane aflate în nevoi deosebite, printre aceşti oameni numărându-se chiar fostul lui patron, Dumitrache din Ploieşti, care între timp sărăcise. În activitatea lui nu despărţea filantropia de Liturghie, permanent rămânând în dragostea de Dumnezeu prin rugăciune, ca om nelipsit de la Sfânta Liturghie, prin rugăciunile înălţate în bisericile zidite de el, iar în dragostea de aproapele rămânând prin faptele mari de milostenie pe care le săvârşea în demersul lui filantropic. Toate acestea ne creionează portretul unui om mare înaintea lui Dumnezeu, a unui model al oamenilor bogaţi, care, prin darul bogăţiei lor, s-au apropiat de Dumnezeu. Din păcate, cu excepţia necrologului de la înmormântare, publicat într-un număr al revistei „Glasul Monahilor”, din vremea aceea, şi a altor precuvântări la cărţi, despre Iorgu Dumitrescu nu s-a scris nimic pe măsura vieţii şi activităţii lui. Cinstitul creştin Iorgu a trecut la Domnul în anul 1934, trăind ultimele clipe cu deplină mulţumire faţă de Dumnezeu pentru întreaga sa viaţă. Întreaga avere o cheltuise prin ctitorirea lăcaşurilor, tipărirea de cărţi duhovniceşti şi susţinerea activităţii filantropice, încât, spre sfârşitul vieţii, sărăcise, nu mai era un om bogat, însă, după cum am spus, trece la Domnul deplin mulţumit, rostind cu bucurie cuvintele: „Sărac m-am născut, sărac mor”.
Sursa: ziarullumina.ro

Pagina 1 din 52