Discovery (697)

Pe valea Dâmbovnicului, la granița cu Teleormanul se află o localitate cu rezonanță istorică: Ștefan cel Mare. Atestată documentar în 1441 [6949] mai 14 (Glavacioc, DRH, B, ŢR, vol. I, doc. 94). Existenţa anterioară a unei comunităţi umane pe teritoriul actual încă din perioada neoliticului şi a bronzului este atestată prin fragmente ceramice, figurine, topoare de piatră descoperite cu ocazia săpăturilor efectuate la Mănăstirea Glavacioc. În acelaşi spaţiu, s-a recuperat, dintr-un mormânt, un tezaur din secolele XIV-XV format din 80 de ducaţi emişi de

Mircea cel Bătrân şi 11 monede bizantine

Toponimul topografic Glavacioc evocă natura terenului pe care s-a constituit aşezarea
Toponimul topografic Glavacioc evocă natura terenului pe care s-a constituit aşezarea, termenul provenind din sârbul oglavak „vechiul slav. glavă” cu sens de „colină, coastă”. Potrivit unei legende locale, când craniul (gleava) unui boier străin (ciocoi) a fost găsit în albia râului din apropiere, locul a primit numele de „glava-cioc”. În vechime, locul a purtat mai multe denumiri, după cum urmează: Glavacia, Glavaciov, Glavaciog, Glavacioc. Ansamblul feudal Glavacioc este format din: Biserica cu hramul Buna Vestire, casa domnească, chiliile hemiciclului, turnul de intrare, casele de pe laturile nord şi sud, zidul de incintă. Atestată documentar în perioada domniei lui Mircea cel Bătrân [1386-1418], care a dăruit mănăstirii satul Călugăreni, a fost extinsă, reparată şi înzestrată cu moşii şi odoare bisericeşti de către voievozii Ţării Româneşti: Vlad Călugărul [1481; 1482-1495] (din această perioadă, datează hemiciclul chiliilor de pe latura estică şi casa domnească), Radu cel Mare [1495-1508], Neagoe Basarab [1512-1521], Radu Paisie [1535-1545]; în timpul lui Mihnea Turcitul [1577-1583; 1585-1591] şi Petru Cercel [1583-1585], au fost construite alte chilii şi clopotniţa.

Ansamblul monahal este dărâmat în întregime de otomani în anul 1462

Se crede că ansamblul monahal de la Glavacioc a fost grav avariat, dacă nu chiar dărâmat în întregime, de otomani, în anul 1462. Drept aceea, nepotul domnitorului Mircea cel Bătrân, anume Vlad al IV-lea Călugarul a rectitorit mănăstirea din temelie. Astfel, pe locul bisericii vechi din lemn, evlaviosul Vlad ridică o biserică din zid, iar mănăstirii îi închină mai multe sate și moșii. Folosind mănăstirea ca și reședintă domnească, după trecerea lui la cele veșnice, în toamna anului 1495, Vlad Călugarul este înmormântat în ctitoria sa. Fiul ctitorului mănăstirii, anume Radu cel Mare, termină de zidit biserica și o întărește cu și mai multe proprietăți. Astfel, în data de 20 iulie 1507, printr-un hrisov domnesc, Radu cel Mare dăruiește mănăstirii de pe râul Glavacioc satul Călugăreni, de pe râul Neajlov, și satul Călugăreni, de pe râul Teleorman. Mai apoi, mănăstirea de pe râul Glavacioc este sprijinită de alți ctitori evlavioşi, precum: Hamza, banul Craiovei, și Marga cea Tânără, fiica banului Matei din Caracal. Această mănăstire este amintită în hrisoave și acte domnești semnate de Sfântul Neagoe Basarab (30 iulie 1512), Mihnea al II-lea Turcitul (8 ianuarie 1580) și de Matei Basarab (14 aprilie 1643, 27 octombrie 1645); dintre aceștia, Mihnea Turcitul zidește corpul de chilii și turnul clopotniţă.
Vizitând Glavaciocul, Paul din Alep, secretarul patriarhului Macarie al Antiohiei, consemna, în 1657, următoarele: „Mănăstirea e ctitorie a unuia din vechii domni, Neagoe Basarab împreună cu Petru voevod. Biserica este mare şi cu o arhitectură frumoasă, având două turle: una deasupra navei, cealaltă, deasupra corului. Pe cele patru coloane, sunt arcuri pe care e rezemată turla; seamănă cu Mănăstirea Adda din ţinutul Tripoli; chiliile mănăstirii sunt toate de piatră”.

În perioada comunistă, mănăstirea este folosită pe post de biserică parohială

În cursul domniei lui Constantin Brâncoveanu [1688-1714], egumenul Ștefan „a construit, pe cheltuiala sa şi a mănăstirii, case boltite la clopotniţă şi a înfrumuseţat biserica în interior, în 1704”. Afectat puternic de distrugătoarele seisme din secolul al XIX-lea, turnul a fost reconstruit, pe amplasamentul actual, în 1829, iar complexul arhitectural monahal a fost restaurat, prin grija Eforiei şcoalelor naţionale, după planul arhitectului francez Xavier de Villacrosse, marele clucer Costache Faca, ruda domnitorului Alexandru Ghica, coordonând lucrările efectuate în cursul anilor 1840-1844, care au implicat refacerea chiliilor hemiciclului şi construirea caselor cu arcaturi de pe laturile de nord şi de sud. Biserica prezintă un plan trilobat, cu turle deasupra naosului şi pronaosului. Decoraţia exterioară este formată dintr-o cornişă zimţată, ancadramente, basoreliefuri specifice epocii brâncoveneşti. Pictura murală din 1843 este opera zugravilor: Vasile, Costea şi Gheorghe. În perioada anilor 1944-1970, au fost întreprinse, prin osârdia preotului Ilie Diaconescu, lucrări de consolidare a clădirilor componente ale ansamblului, cu sprijinul financiar al Direcţiei Monumentelor Istorice. În perioada comunistă, mănăstirea este folosită pe post de biserică parohială. În anul 1991, la inițiativa Preasfințitului Calinic al Argeșului și Muscelului, mănăstirea este redeschisă, sub stăreția ieromonahului Casian. Izvorul de lângă mănăstire izvorăște de sub Sfântul Altar al bisericii celei mari, apa acestuia fiind renumită ca tămăduitoare de boli.

Dintre stareţii care au slujit în Mănăstirea Glavacioc, doi au ajuns mitropoliţi ai Ungrovlahiei

Recenta restaurare de amploare a Ansamblului feudal Glavacioc, coordonată de Episcopia Argeşului, oferă posibilităţi reale de valorificare cultural-istorică, prin reamenajarea expoziţiei muzeale organizate de către preotul cărturar Ilie Diaconescu, în Casa domnească, cuprinzând, printre altele, „icoane de factură slavă şi română, pisaniile brâncoveneşti, fragmente de lespezi tombale, argintăria şi bronzăria veche, mobilierul de gorun, tipăriturile slave, chirilo-române şi eline, pomelnicul ctitoricesc din 1855, exponate arheologice databile [200.000 – sec. 3 a. H.] descoperite în cursul investigaţiilor arheologice efectuate în perimetrul Mănăstirii Glavacioc, care amintesc trecutul puţin cercetat al străvechii ctitorii domneşti”.
Prin diversitatea pieselor mari de piatră din interiorul bisericii, monumentul ecleziastic constituie un autentic lapidarium. Dintre stareții care au slujit în Mănăstirea Glavacioc, doi au ajuns mitropoliți ai Ungrovlahiei: Varlaam al II-lea (stareț al mănăstirii între anii 1660-1670) și Grigorie al II-lea de la Colțea (stareț al mănăstirii între anii 1758-1761), iar alți trei au ajuns episcopi: episcopul din Cerven (stareț al mănăstirii între anii 1770-1783), episcopul Benedict (stareț al mănăstirii între 5 iulie 1642 și 14 aprilie 1643) și Calistrat Sevastios (stareț al mănăstirii între 23 iunie 1861 și 1 octombrie 1862).
sursa: prezentare istorică susţinută la Mănăstirea Glavacioc de dr. Sorin Mazilescu

 

Miercuri, 06 Decembrie 2017 22:47

Caleidoscop

Scris de

Boris Elţân a vizitat municipiul Piteşti

1986, decembrie 2. Delegaţie condusă de Boris Elţân, prim secretar, Comitetul Regional Moscova al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice, a vizitat municipiul Piteşti. Devine, după 1990, primul preşedinte al Federaţiei Ruse.

Simfonia Lalelelor, ediţia a X-a

1987, mai 8-10. La Piteşti, Ediţia X (jubiliară), Simfonia lalelelor, răspunzând invitaţiei 39 de unităţi de stat şi doi floricultori amatori din România.

Expoziţie de sculptură Constantin Brâncuşi la Galeria de Artă din Piteşti

1987, mai 9. Vernisaj, Galeria de Artă, din Piteşti, şef de secţie, Valeriu Dobrin, Expoziţie de sculptură Constantin Brâncuşi, organizată în colaborare cu Muzeul de Artă din Craiova, premieră pentru reşedinţa Argeşului.

Regata Internaţională a României la Bascov

1987, iunie 1-7. Are loc, la Complexul Nautic de la Bascov, Regata Internaţională a României, remarcându-se juniorul Constantin Lupu, Clubul Sportiv Municipal Piteşti, probele de kaiac, 500 de metri şi 1.000 de metri.

Bilanţ economic pentru Piteşti

1988. Bilanţ economic pentru Piteşti. De la intrarea în funcţiune a marilor unităţi industriale se realizaseră: 24,2 milioane de micromotoare, 804.000 tone de negru de fum, 3,5 milioane de tone de etilenă, 1,6 milioane de tone de polietilenă, 190 de milioane de mp de stofă, 110.000 de garnituri de mobilă, 56.000 de apartamente.

Acţiuni protestatare antitotalitare la Piteşti

1989, decembrie 22. Acţiuni protestatare antitotalitare la Piteşti, manifestări de stradă (după ora 13), intrarea grupurilor de demonstranţi în sediile oficiale ale judeţului şi municipiului, înlăturarea simbolurilor politice reprezentând regimul comunist, anihilarea vechilor structuri, constituirea, ad-hoc, a unor comitete şi comisii revoluţionare, deschiderea Contului Libertatea, numeroşi vorbitori de la balcoanele Casei Albe, Primăriei, Casei Sindicatelor.

Tancuri din Garnizoana Piteşti s-au deplasat spre Bucureşti

1989. Pe baza unui Ordin superior, tancuri din Garnizoana Piteşti, comandant, generalul Constantin Anghel, s-au deplasat spre Bucureşti, detaşament condus de maiorul Mihai Marangoci.

(Informaţii selectate din „Piteşti-620, memento”, de Petre Popa)

Duhovnicul Grigore Uriţescu s-a născut la 1 decembrie 1888 în localitatea hunedoreană Vinerea. Încă de la vârsta de 12 ani, tânărul Gheorghe Uriţescu intra pe poarta mănăstirii argeşene Stănişoara, care avea o rânduială athonită, tot aşa cum era la Frăsineiul vâlcean. În 1905 este tuns în monahism cu numele Grigore de către Episcopul Gherasim Timuş al Argeşului, iar trei ani mai târziu, hirotonit ierodiacon şi numit slujitor la Centrul eparhial. Un alt cleric ortodox necunoscut în istoriografia bisericească postdecembristă este preotul Ion Manda. Acesta s-a născut la 4 ianuarie 1914, într-o familie de oameni simpli din localitatea argeşeană Buzoeşti. A urmat Seminarul teologic de la Curtea de Argeş (1935), apoi Facultatea de Teologie din Cernăuţi (1939).

Grigore Urițescu a fost vicar administrativ al Eparhiei Argeşului

Grigore Urițescu urmează Seminarul Teologic de la Râmnicu Vâlcea, iar după 1922, cursurile Facultăţii de Teologie din Bucureşti, fiind și spiritualul Seminarului „Nifon Mitropolitul”. Pentru o perioadă scurtă îndeplineşte şi rolul de spiritual al Internatului teologic din Bucureşti. Din octombrie 1932, este spiritual şi profesor la Şcoala de cântăreţi bisericeşti de la Curtea de Argeş, iar mai apoi ajunge exarhul mănăstirilor din Eparhia Argeşului. În aprilie 1937 este numit vicar administrativ al Eparhiei Argeşului. În această perioadă se îngrijeşte de refacerea unor mănăstiri argeşene, precum Robaia și Bascovele. Are chiar preocupări cărturăreşti. Studiază şi publică încercări monografice despre aşezăminte monahale argeşene dragi lui. Activează ca vicar eparhial până la desfiinţarea Episcopiei Argeşului, în februarie 1949 (s-a comasat cu Eparhia Râmnicului). După acest moment se retrage ca duhovnic la Schitul Trivale din Piteşti. Cu toate şicanele venite dinspre autorităţile comuniste, părintele Uriţescu rezistă în credinţa sa şi în convingerea că trebuie să slujească oamenilor tot mai agresaţi de ideologia comunistă.

A cunoscut penitenciarul din Piteşti

Ca mulţi alți clerici din anii ‘50, şi părintele Uriţescu cade victimă represiunii comuniste. La 12 iulie 1952 este arestat de Securitatea din Piteşti sub acuzaţia de „uneltire contra ordinii sociale”. Numele său figura în ancheta orchestrată de Securitate împotriva a trei tineri din Piteşti, abia trecuţi de vârsta adolescenţei, care în toamna anului 1951 iniţiaseră o organizaţie paramilitară numită „Micul Patriot”. Aceştia se întâlneau în pădurea din Trivale în şedinţe, strângeau bani pentru achiziţionarea a diferite obiecte pe care le considerau arme (sau îşi confecţionau), având în vedere chiar depunerea unui jurământ în faţa unui preot. Pentru acest lucru, în aprilie 1952 s-au dus la Schitul Trivale, unde au fost îndrumaţi să ajungă la părintele Uriţescu. Duhovnicul a considerat propunerea ca pe o glumă a tinerilor cu preocupări naive. La puţin timp, tinerii au fost arestaţi, iar o lună mai târziu, şi duhovnicul. Pornind de la câteva însemnări ale tinerilor, în care erau menţionate parole, numele mareşalului Ion Antonescu, cel al regelui Mihai, şi liste de arme pe care doreau să le procure, Securitatea a încercat să dea acestei organizaţii o conotaţie cvasilegionară, subversivă. În anchetă, părintele a relatat întâlnirea pe care o avusese cu tinerii, pe care nici nu-i ştia după nume, totodată afirmând cu tărie că nu a săvârşit fapte împotriva regimului. Din aceste motive, era caracterizat astfel: „Inteligent, şiret, capabil de acte contrarevoluţionare. Este nesincer. A căutat să-şi minimalizeze la maximum vinovăţia, recunoscându-şi faptele abia la confruntări”. Astfel, părintele a fost trimis în justiţie, alături de cei trei tineri. Prin Sentinţa nr. 48 din 30 septembrie 1952 a Tribunalului Militar Bucureşti, părintele Uriţescu a fost condamnat la 2 ani închisoare corecţională, pentru delictul de „uneltire contra ordinii sociale”. Totuşi, pedeapsa i-a fost suspendată, probabil la intervenţia unei feţe bisericeşti. A cunoscut penitenciarul din Piteşti. A fost eliberat la 1 octombrie 1952, revenind la Schitul Trivale. A slujit aici până în 1978, când a trecut la cele veşnice.

De la întovărăşirea agricolă la Securitate: preotul Ion Manda din Buzoeşti

În octombrie 1940 Ion Manda este hirotonit preot pe seama Parohiei Buzoeşti de către Chiriarhul Episcopiei Argeşului. În timpul guvernării legionare este chemat să intre în rândurile Mişcării legionare, dar refuză. Pentru statutul său de preot şi proprietatea funciară pe care o deţinea, după 1948 intră în vizorul autorităţilor comuniste. Este considerat chiabur şi tratat ca atare. Abia în primăvara anului 1958 el intră în „întovărăşirea agricolă” din satul Curteanca, comuna Buzoeşti, cu suprafaţa de 0,65 ha din cele 14,5 ha pe care le deţinea. Este urmat de mai mulţi săteni, pentru care primeşte funcţia de secretar al întovărăşirii. Ba mai mult, este cooptat în „comitetul de lămurire”, adică de atragere a localnicilor în colectivizare, alături de preşedintele întovărăşirii şi instructorul de partid raional. Merge alături de aceştia prin localitate pentru a convinge oamenii să se înscrie la colectivă. După o perioadă a refuzat să mai meargă, motivând că are îndatoriri la biserică. La insistenţele preşedintelui întovărăşirii, părintele acceptă să continue munca de lămurire, în acelaşi timp, discret, încurajându-i pe localnici să refuze intrarea în colectiv. Pentru această atitudine, instructorul de partid cere preşedintelui întovărăşirii schimbarea preotului din funcţie şi chiar supravegherea lui pentru a nu mai „influenţa în mod duşmănos”.
Urmează şi riposta preotului. În primăvara anului 1959 refuză să mai muncească în comun la pregătirea terenului arabil pentru cultivarea porumbului, motivând din nou că trebuie să îndeplinească sarcinile de preot. Atunci instructorul de partid cere excluderea preotului din întovărăşire. Înainte să se petreacă acest lucru, preotul se duce personal la Sfatul Popular cerând ieşirea din întovărăşire. Gestul său este urmat de mai mulţi membri ai întovărăşirii, punându-se astfel în pericol existenţa entităţii precolective în Buzoeşti. Din acest moment a intervenit Securitatea. La 16 octombrie 1959, părintele Manda este arestat şi trimis în ancheta Securităţii de la Piteşti. Pentru a se justifica comportamentul său duşmănos, anchetatorii caută să-i confecţioneze un trecut legionar şi o activitate potrivnică regimului, că ar fi lansat „zvonuri alarmiste şi tendenţioase în rândul ţăranilor de a nu intra în Gospodăria Agricolă Colectivă”. În ordonanţa de învinuire este acuzat că ar fi „comentat în mod duşmănos evenimentele interne şi internaţionale, prin evidenţierea realizărilor lagărului capitalist”; că ar fi adus „insulte organelor de partid şi de stat” şi că „a elogiat acţiunile criminale ale contrarevoluţionarilor unguri”, făcându-se referire la revoluţia de la Budapesta din 1956. Preotul nu a recunoscut absolut nimic, atât în anchetă, cât şi la proces. Evident că au fost găsiţi martori ai acuzării din rândul colectiviştilor şi membrilor de partid, care să-l acuze, iar Securitatea să consemneze. Prin Sentinţa nr. 165 din 28 martie 1960 a Tribunalului Militar Craiova a fost condamnat la 5 ani închisoare corecţională, pentru infracţiunea de „uneltire contra ordinii sociale”. A cunoscut penitenciarele: Piteşti (decembrie 1959 şi aprilie 1962), Jilava, în tranzit (august 1960 şi iulie 1963) şi Aiud (octombrie 1960 şi iulie 1963). A fost eliberat la 28 iulie 1964 de la Aiud. În 1972 era preot la Parohia Purcăreni, judeţul Argeş.
Sursa: ziarul lumina

Joi, 30 Noiembrie 2017 01:07

Caleidoscop

Scris de

Liceul „I.C. Brătianu” din Pitești este structurat pe opt clase

1901-1902. Datorită prevederilor Legii Spiru Haret, liceul de băieți „I.C. Brătianu” din localitate este structurat pe opt clase, prima serie de absolvenți în 1905.

A fost rescrisă istoria stolnicului Dumitrache

În anul 1782, Nicolae Piteşteanu, fiul comisului Manul Piteşteanul, termină de copiat istoria stolnicului Dumitrache în care sunt povestite unele evenimente din războiul ruso-turc, cu referire la perioada noiembrie 1769 - februarie 1775.

Se înfiinţează seminarul pentru pregătirea preoţilor

În 1836, Episcopul Ilarion al Argeşului înfiinţează la Piteşti un seminar pentru pregătirea preoţilor. Aici va funcţiona până în anul 1838, când va fi mutat la Curtea de Argeş.

Refacerea șoselelor Pitești-București și Pitești-Slatina

1845. Pe baza planului arhitectului Balzano din Tiest au fost refăcute șoselele Pitești-București și Pitești-Slatina.

Ambasadorul Prusiei la Istanbul vizitează Piteștiul

La 20 noiembrie 1920 oraşul Piteşti primea vizita diplomatului austriac Ludovic de Kreuchely, însoţit fiind de contele de Schladen, ambasadorul Prusiei la Istanbul. Ispravnicul judeţului Rasti, era cunoscător al mai multor limbi europene.

Investiţii majore în Piteşti

Între anii 1966 şi 1970 investiţiile de stat pentru dezvoltarea localităţii Piteşti s-au ridicat la fabuloasa sumă de 9,4 miliarde de lei, construindu-se concomitent cu marile unităţi economice nu mai puţin de 9.300 de apartamente.

Împlinirea a 120 de ani de la Revoluția de la 1848

1968. Activități omagiale dedicate împlinirii a 120 de ani de la Revoluția de la 1848, reeditări ulterioare.

Arteră de circulaţie ocolitoare faţă de zona mediană veche a Piteştiului

1979. Este dată în folosinţă artera de circulaţie care uneşte strada Stadionului-Cartierul Războieni-Calea Craiovei-Bulevardul Petrochimiştilor, ocolitoare faţă de zona mediană veche a municipiului Piteşti. Proiectantul său a fost Dumitru Colan.

(Informaţii selectate din „Piteşti-620,  memento” de Petre Popa)

Iosif Netzler, cunoscut sub pseudonimul Ion Trivale, s-a născut la 13 mai 1889, în Piteşti și a decedat la 11 noiembrie 1916, la Zimnicea, judeţul Teleorman. Traducător şi critic literar, Netzler este fiul lui Charlotte Cearnoi, născută Schonfeld, vară cu Lazăr Şăineanu şi al lui Adolf Netzler, probabil comerciant, om cu dragoste de carte, posesor al unei bogate biblioteci. În oraşul natal urmează cursul primar la Şcoala de Băieţi nr. 1 şi cel secundar la Liceul „Ion C. Brătianu”,  susţinându-şi bacalaureatul în 1907. Se înscrie la Facultatea de Litere şi Filosofie din Bucureşti, secţia de filologie modernă, pe care, după ce va face un stagiu de specializare la Universitatea din Jena, o va absolvi în iunie 1912. Se va fi încadrat în învăţământul de stat, căci cerea şi primea în aprilie 1913 cetăţenia română.

A fost format la școala lui Mihail Dragomirescu

Piteșteanul debutează în aprilie 1910, iscălind I. Netzler, la „Convorbiri critice”, cu o „analiză critică” a dramei Apus de soare de Barbu Delavrancea, prezentată iniţial la seminarul lui Mihail Dragomirescu. În toamna anului 1911 „Noua revistă română” îi găzduieşte articolul „Un criteriu de selecţie al valorilor naţionale”, iscălit I. Mrejeru-Infra, în care susţine necesitatea „cuceririi românismului” de către orice român (în sensul „reproducerii ontogenezei psihice în toate etapele filogenezice”), apoi un studiu relativ la o trăsătură specifică a literaturii germane – „caracterizarea dinamică” - probabil un fragment din lucrarea de licenţă, acesta sub numele real. Ulterior tânărul critic colaborează frecvent la revista lui C. Rădulescu-Motru, semnând îndeobşte cu pseudonimul inspirat de numele parcului piteştean, rareori apelând la altele (Petru Străinu şi Infra). Ion Trivale este un critic literar format la școala lui Mihail Dragomirescu. De asemenea, traducător din Mark Twain (Schițe umoristice, 1916), el poate fi considerat criticul unui singur volum (Cronici literare, Editura Socec, București, 1915), unde își expune cu pertinență sistemul său de gândire. Cu afinități tradiționaliste de tip neoromantic, Ion Trivale își definește elocvent meseria în rândurile introductive ale antologiei sale: „Criticul de azi stă, pasiv, pe malul apei, urmărește cu jale scurgerea leneșă a undelor tulburi - în care pescuiesc, ici și colo, «cavalerii de literatură», și amărât de asemenea priveliște, apăsat de conștiința propriei lui neputinți... ia condeiul și scrie șovăind efemeridele literare ale vremii noastre”.

Critica sa acidă l-a făcut de temut

Cu o largă paletă critică, Ion Trivale scrie despre opere dramatice, proză, poezie, traduceri, critică și istorie literară, eseuri și discursuri parlamentare, precum și despre literatura militantă (studiul „Poezia patriotică inspirată de campania din 1913”). Firește, uneori este lipsit de moderație: când îl ia drept termen de comparație pe Shakespeare, analizând „Apus de soare” sau dramele semnate de Mihail Sorbul. În aceeași categorie intră și verdictele sale necruțătoare: „mai rar specimen de monstruozitate literară ca grozăviile dramatice-psihologice datorite îndrăznelii dlui Păltănea” (despre unele drame istorico-mitologice ale amintitului autor). Altădată, lacunele unui scriitor par a fi „din nenorocire, congenitale”. Nu sunt cruțate nici personalitățile momentului, poezia lui Goga de după 1910 este caracterizată fără echivoc: „o cădere mai jalnică nu se putea închipui”. În spatele lucidității caracteristice unui critic se ascunde însă o natură romantică, dezamăgită de lumea din jur. El trăiește „într-o epocă de diluare a individualității și de luare în deșert a poeziei” (unde poezie înseamnă creație artistică, în sens larg). Liste insistente de titluri și autori ce au căzut în anonimat (culese, în fapt, din actualitatea literară a epocii) mărturisesc același lucru, precum o face și simpatica tipologie a „poetului pasabil”: „îndulcește tot ce atinge și mângâie, fără să scuture din tihna obișnuită”. Oricum, romantic este și atunci când descrie tipul poetului, în opoziție cu cel al oratorului: „poetul se naște, fără voia lui, el e sclavul inspirării și al idealului; oratorul se face singur, prin voința lui de bronz, el e dominatorul artei lui și al realității”.

A decedat în primul război mondial

Deși evită să se pronunțe despre scriitorii mari, Ion Trivale recunoaște valoarea și meritele contemporanilor. La proză, în centrul canonului său se află Sadoveanu, iar Macedonski este „un talent din sferele poetice superioare”. Cu toate acestea, el are o aversiune nereținută față de moderni și moderniști, de pe poziții conservatoare. Astfel, deși poezia simbolistă e poezia ideală, nu există un curent simbolist, ci doar o manieră, pentru că simbolismul „nu izvorăște din sufletul românesc de azi”. Apoi, într-un bilanț al anului 1912, îi numește pe tinerii Emil Isac sau Adrian Maniu drept reprezentați ai „anarhiei artistice” - o nouă dovadă a spiritului conservator ce îi guvernează analizele.

Un studiu despre „Poezia patriotică inspirată de campania din 1913” - temă deloc întâmplătoare pentru cel ce avea să cadă în noiembrie 1916, la Zimnicea - începe cu fraza amară: „Dureros e să constanți cât de slab ecou a găsit elanul furtunos ce a scuturat țara întreagă din amorțire cu prilejul acțiunii noastre armate în Bulgaria, în organul ei cel mai sensibil, în inima cântăreților ei”.

O explicație pentru această stare de lucruri este furnizată prin judecăți de psihologie a popoarelor (Din psihologia poporului român de Dumitru Drăghicescu iscase destule discuții în 1907, anul apariției): poporul român este „modest”, iar campania din Bulgaria a fost declanșată de „clasa suprapusă”. Oricum, nu cantitatea versurilor este deficitară, ci calitatea, avântul de tip pașoptist nemaiimpresionând. Prin judecățile sale confirmate de evoluția literaturii române (se semnalează, de pildă, că Minulescu este un creator de modă literară, care însă se pastișează, sau, pe de altă parte, excelența traducerilor lui George Murnu din literatura antică), în ciuda unei anumite doze de conservatorism, Ion Trivale este un critic aparte din La Belle Époque.

Miercuri, 22 Noiembrie 2017 23:02

Caleidoscop

Scris de

Stolnicul Constantin Cantacuzino realizează Harta Ţării Româneşti

1700. Stolnicul Constantin Cantacuzino, realizează în anul 1700, la Padova, Harta Ţării Româneşti. În ea sunt consemnate 15 dealuri unde se făceau cele mai bune vinuri, dealurile din Piteşti ocupând locul doi, după Râmnicu Sărat.

Spital în hanul stolnicului Socolescu

Pe timpul ocupaţiei ţariste, din anul 1829, survenite la încheierea războiului ruso-turc finalizat prin Tratatul de Pace de la Adrianopol, la Piteşti a fost organizat un spital militar, în hanul stolnicului Ion Socolescu.

Corul lui Teodor Băjenaru

În luna iunie 1884 venea în Piteşti să îşi înceapă activitatea de diacon, Teodor Băjenaru, fost elev al Conservatorului de muzică şi declamaţiune din Bucureşti. Mare iubitor de muzică şi în acelaşi timp dispunând de o pregătire muzicală temeinică, Teodor Băjenaru, a organizat un cor la Piteşti, în noiembrie 1884. Corul lui va cânta pentru prima dată la Biserica ”Sfântul Gheorghe”.

S-a înființat filiala locală a Ligii Culturale

Se inițiază la Pitești în 1891 filiala locală a Ligii Culturale, devenită în 1914 Liga pentru Unitatea Culturală a Tuturor Românilor, în cadrul căreia, de-a lungul timpului, au conferențiat mari nume precum Alexandru D. Xenopol, Dimitrie Onciul, Vasile Pârvan sau Nicolae Iorga.

Inaugurarea Transfăgărășanului

1974. septembrie 20. Festivitatea inaugurării Drumului Național 70 Transfăgărășan (86 km, zonă montană, cotă maximă, 2.050 metri), Bâlea-Lac în prezența președintelui României, Nicolae Ceaușescu, șef al Guvernului, Manea Mănescu. Printre participanți, 500 de piteșteni, coordonator Ion Ripeanu. Lucrare executată, prioritar, de unități ale Armatei Române, regăsindu-se inclusiv militari din Argeș, 2.200 de zile. Tunelul Mare, pe sub muntele Paltin, lungime 887 de metri, cotele 2.025- 2.042 între județele Argeș și Sibiu.

Naţionalizarea unităţilor industriale

Pe 11 iunie 1948, printre cele mai importante unităţi industriale din Piteşti, intrate sub incidenţa Legii naţionalizării, s-au aflat Textila Românească, Ţesătoria Română, fabricile şi tăbăcăriile patronilor Constantin Dumitrescu şi Constantin Petrescu, precum şi Exploatarea de Electricitate.

(Informaţii selectate din „Piteşti-620,  memento” de Petre Popa)

Ca în majoritatea regiunilor ţării, şi în judeţele Argeş și Muscel românii s-au împotrivit, sub diferite forme, instaurării dictaturii comuniste. Fief al liberalilor şi al ţărăniştilor deopotrivă, cele două judeţe şi-au dat obolul de sânge în lupta inegală cu regimul impus de sovietici. În cele ce urmează puteți citi fragmente din volumul în pregătire „Rezistenţa armată anticomunistă în judeţele Argeş şi Muscel (1948-1958)” în ceea ce o privește pe Filofteia Bășoiu, o adevărată eroină în rezistența armată anticomunistă din zona Nucşoara.

A fost contactată de Elisabeta Rizea pentru a-i ajuta pe luptătorii din munţi conduşi de Toma Arnăuţoiu

Filofteia Băşoiu s-a născut la 13 noiembrie 1913, în satul Pârâieşti, comuna Stăneşti, judeţul Muscel. A fost căsătorită cu Nicolae Băşoiu, născut la 16 aprilie 1900, şi împreună au avut trei copii: Ion, Gheorghe şi Maria Băşoiu. A fost casnică şi s-a ocupat de creşterea copiilor, dar şi de munca la câmp şi, când avea timp, lucra la maşina de cusut. Era considerată de săteni ca una din cele mai harnice femei din Stăneşti. Lucra la războiul de ţesut macaturi, plocate, fote sau ii. Modelele pentru costumele naţionale erau create de ea şi se spune că erau deosebit de frumoase. Mai mică decât soţul ei, îl asculta orbeşte pe acesta. Muncea zilnic împreună cu toată familia, inclusiv copiii, din zori şi până în noapte. Soţul său cumpărase multe oi, avea doi cai, mai multe vaci etc. De asemenea, Nicolae Băşoiu lua în arendă în fiecare an câte un munte unde ducea pe timpul verii oile sale şi ale multor săteni. Baciul de la stână, tatăl lui Nicolae Băşoiu, era renumit pentru calitatea brânzei şi cantitatea dată. Filofteia Băşoiu pregătea tot timpul merindele pentru baci şi ciobanii de la munte. Acestea erau trimise prin soţul său cu caii sau prin copilul lor, Ion Băşoiu. În anul 1950, împreună cu soţul său şi fiul lor Gheorghe, au fost contactaţi de Elisabeta Rizea (verişoara lui Nicolae Băşoiu) pentru a-i ajuta pe luptătorii din munţi conduşi de lt. Toma Arnăuţoiu. A acceptat pentru că aşa a hotărât soţul. Fraţii Arnăuţoiu şi alţi luptători veneau din când în când la ei acasă, în timpul nopţii, şi erau cazaţi într-o saia (o stână cu o odaie unde stătea şi dormea ciobanul). Această saia se afla la aproximativ 500 m depărtare de casă, pe un deal, şi pe perioada primăverii şi verii era părăsită. Filofteia Băşoiu le pregătea mâncarea şi le-o lăsa într-o traistă lângă o fântână. Când fraţii Arnăuţoiu împreună cu alţi luptători plecau de la saia, duceau cu ei alimente (brânză, fasole, pastramă etc.) şi haine (bocanci, mintene, pantaloni de pănură neagră etc.). Mare parte din aceste lucruri erau confecţionate de Filofteia Băşoiu la război şi cusute cu maşina de cusut.

Alte acţiuni de ajutorare a luptătorilor din munţi

Filofteia Băşoiu a fost implicată şi în alte acţiuni de ajutorare a luptătorilor din munţi. O acţiune foarte riscantă a fost aceea de la Câmpulung. Soţul său, Nicolae Băşoiu, a trimis-o la Câmpulung, la preotul Ilie Dragomirescu, pentru a aduce de la acesta bani pentru partizani. I-a pregătit căruţa şi i-a pus mult fân pentru cei doi cai. A ajuns la Câmpulung pe la prânz şi preotul i-a spus să mai stea ca să se odihnească caii. În acest timp, preoteasa i-a adus 300 de lei, a pus-o să-şi dea fota jos, să-şi dezlege brâul. Apoi, amândouă au pus banii în brâu (acesta era lucrat din lână şi se purta îndoit) şi s-a încins cu fota peste el. În timp ce preoteasa o pregătea de drum, preotul a pus în căruţă, sub fân, mai multe arme procurate de la unitatea militară din Câmpulung prin intermediul unui subofiţer magazioner. A plecat din Câmpulung spre seară, când soarele se mai domolise. Pe drumul Câmpulung-Domneşti i-a fost tare frică. Totuşi nimeni nu a întrebat-o nimic, deşi s-a întâlnit cu mai multe persoane care circulau pe jos sau cu căruţele. La un moment dat a adormit când trecea prin satul Slănic, dar caii au ştiut drumul şi astfel după miezul nopţii a ajuns acasă, la Stăneşti. Soţul a luat banii şi a întrebat-o dacă preotul i-a dat şi arme iar ea i-a răspuns că nu. El a mers la căruţă, a căutat în fân şi a scos de acolo câteva arme. Filofteia Băşoiu a rămas încremenită de spaimă, ea neştiind de arme. Tot de la preotul din Câmpulung a adus medicamente după ce, în 1956, Maria Plop născuse fetiţa al cărei tată a fost Toma Arnăuţoiu. La câteva săptămâni după ce Maria Plop a adus pe lume fetiţa, pe Ioana, Filofteia Băşoiu a mers la Domneşti, la magazinul lui Lepărău (acesta avea şi el legături cu partizanii), de unde a cumpărat hăinuţe pentru copil şi câţiva metri de pânză flauşată pentru scutece.

A fost interogată zilnic, bătută, ţinută nemâncată și nedormită

La începutul lui iunie 1958, după ce soţul şi fiul său Gheorghe au fost arestaţi, a sosit şi rândul Filofteiei. În jurul prânzului, fetiţa sa de 11 ani venise acasă cu vaca de la păscut. Se pregăteau să pună masa împreună cu bunica Elisabeta. Dar tocmai atunci în faţa porţii a oprit maşina Securităţii cu cinci securişti în ea. I-au spus să-şi schimbe hainele pentru că va merge cu ei să dea o declaraţie. A înlemnit de spaimă deoarece bănuia ce o aşteapta. Fetiţa, Marioara, nu prea înţelegea ce se întâmplă cu mama ei. Când a văzut că aceasta se îndreaptă spre maşină flancată de doi securişti, a început să plângă, s-a repezit la mama ei, a prins-o de fotă şi, cu toate ameninţările securiştilor, nu i-a dat drumul. Fetiţa ţipa astfel încât toţi locuitori de pe Valea Lupului au ieşit la porţi şi priveau îngroziţi la această scenă. Securiştii, puşi într-o situaţie neplăcută, i-au spus fetiţei că mama ei va reveni acasă peste câteva ore, dar ea nu i-a crezut şi a rămas încleştată de Filofteia. Atunci ei i-au spus că o vor lua şi pe ea, dar să nu mai ţipe. Au luat-o împreună cu mama ei, au urcat în maşină şi au pornit spre Domneşti. La ieşirea din satul Stăneşti, maşina a încetinit, iar un securist a smuls fetiţa de lânga mama sa şi a aruncat-o jos ca pe un sac de cartofi, în strigătele disperate ale ei şi ale mamei sale. Într-un târziu copilul a fost găsit de o cunoştiinţă care, după multe insistenţe, a adus-o acasă la bunica sa. Filofteia Băşoiu a fost dusă la Securitatea din Piteşti, unde a început calvarul. Era interogată zilnic, bătută, ţinută nemâncată, nedormită. O luau la interogatoriu la ora 12 noaptea şi, supusă torturii, au obligat-o să-i spună pe toţi despre care ştia că i-au ajutat pe fraţii Arnăuţoiu. Au bătut-o şi au schingiuit-o până a spus aproape tot ce a făcut pentru acei nefericiţi.

A fost condamnată la 15 de ani de muncă silnică

Pentru că nu a vrut să vorbească despre fiul ei, securiştii i-au spus să-şi dea fota jos, iar părul să-l despletească. După care a început infernul. O loveau cu tot ce nimereau, au tras-o de păr în toate direcţiile, era plină de sânge pe ie, peste tot, iar durerile o înnebuneau. Ajungea dintr-un perete în altul, o loveau cu capul de pereţi, de masă. Dădeau cu scaunul, cu o scândură special folosită pentru bătaie, o înjurau în toate felurile, răcneau la ea şi au luat pistoalele îndreptându-le spre corpul său încât au înnebunit-o. A cedat fizic şi psihic, a început şi ea să urle, îşi smulgea părul din cap şi striga la ei cât o ţinea gura: „Omorâţi-mă, împuşcaţi-mă, că nu mai pot!” Securiştii, nervoşi la culme că nu au mai scos nimic de la ea, au lovit-o până a căzut leşinată la pământ. De mult se făcuse noapte şi s-a trezit abia a doua zi, în celula în care se mai găseau câteva femei din Nucşoara. Nu a ştiut când au adus-o acolo şi nici cine a adus-o. Faţa ei era tumefiată, se umflase de nu i se mai vedeau ochii din orbite. Tot capul se făcuse cât o vadră. A zăcut acolo timp de o săptămână. Din când în când, venea să o vadă câte un infirmier, dar nu o ajuta cu nimic. La o săptămână, a început să bea apă, hrană lichidă, şi încet-încet şi-a revenit. Dar nu a vorbit cu nimeni şi nu a spus ce a păţit acolo. Camerele de tortură erau situate la subsol, ca să nu se audă răcnetele securiştilor şi nici ale celor chinuiţi. A urmat apoi procesul în care, pe baza Sentinţei cu numărul 174 din 12 septembrie 1959, Filofteia Băşoiu a fost condamnată la 15 ani de muncă silnică.

 

Miercuri, 15 Noiembrie 2017 20:24

Caleidoscop

Scris de

Matei Basarab a construit o biserică de lemn cu temelia de piatră la Pitești

1666. În timpul domniei sale, Matei Basarab, voievod al Ţării Româneşti, a construit la Piteşti o biserică de lemn cu temelia de piatră. Informaţia apare relatată în hrisovul din 5 aprilie 1666, semnat de Radu Leon, unul dintre succesorii la tron al lui Matei Basarab. În acelaşi hrisov mai apare scris şi faptul că biserica a fost incendiată de oameni răi din oraş.

La Piteşti are loc o luptă între armata otomană şi armata austriacă

1737, octombrie 18. La Piteşti are loc o luptă între armata otomană condusă de Mustafa-paşa şi armata austriacă. Turcii obţin victoria, în timp ce avangarda austriacă, formată din 5.000 de husari unguri şi 300 germani, a fost nimicită.

S-a deschis Şcoala Românească de la Biserica Sf. Ilie

1845. Pe 1 decembrie 1845, este deschisă Şcoala Românească de la Biserica Sfântul Ilie, condusă de cântăreţul Athanasie Popescu, având, în 1946, un număr de 24 de elevi. Aceştia citeau pe Catehism, Ceaslov şi Psaltire.

A fost pictat Schitul Trivale

Pe 19 mai 1861, pictorul Henri Trenk depune la Minister o serie de 16 tablouri din albumul care cuprindea imagini cu mânăstirile din Argeş şi Vâlcea. Între acestea se afla şi tabloul în sepia reprezentând Schitul Trivale.

Falsificator celebru arestat la Piteşti

Imaginea poliţiei piteştene s-a îmbunătăţit vizibil în 1902, după o arestare spectaculoasă. Pe 15 iunie, aşa cum a scris presa vremii, comisarul Becescu de la secţia II Piteşti l-a arestat în oraş, pe cel mai căutat escroc şi falsificator ploieştean, Ion Gheorghe. Arestarea a fost una spectaculoasă, piteştenii asistând la o urmărire ca în filme, soldată cu focuri de armă.

Justinian a transferat seminarul de la Bucureşti la Curtea de Argeş

1950. Patriarhul Justinian, dorind să salveze clădirea Palatului Episcopal din Curtea de Argeş, a transferat Seminarul Teologic din Bucureşti în oraşul Basarabilor. Iniţial, clădirea a funcţionat ca Şcoală de Cântăreţi şi Meserii, fiind transformată ulterior în Seminar Teologic.

(Informaţii selectate din „Piteşti-620,  memento” de Petre Popa)

În modesta familie a zugravului de troițe bisericești Gheorghe Ivănescu și a soției sale, Maria, din Curtea de Argeș, se naște la 15 februarie 1910  Emil, viitorul pictor și restaurator al picturilor murale din multe altare de credință ortodoxă ale neamului românesc. În 1925, la comanda episcopului Argeșului, Nichita Duma, surprins evident de calitățile de portretist ale absolventului Școlii de artă și meserii din Curtea de Argeș, Emil Ivănescu execută copii ale portretelor celor 12 foști ierarhi ai episcopiei.

L-a avut profesor pe Costin Petrescu

În 1927, beneficiind de o ucenicie pe lângă pictorul Dumitru Norocea,  principalul restaurator al celebrelor picturi murale din Biserica „Sf. Nicolae Domnesc” din orașul natal, Ivănescu este remarcat și angajat, la București, de către pictorul Iosif Keber, specialist de notorietate națională în pictura „al fresco”” (pe tencuială umedă). Împreună cu pictorul gorjean Iosif Keber și fiul acestuia, Adrian Keber, Emil realizează ansamblurile de pictură murală de la bisericile: Popa Chițu, Spirea Veche, Delea Nouă, Delea Veche, Precupeții Vechi, Sf. Elefterie Vechi, Catedrala ortodoxă din Caracal, bisericile ortodoxe Sf. Arhangheli și Sf. Ioan din Craiova, din Săcele Băi, Novaci-Gorj și Catedrala Sf. Dimitrie din Craiova. Urmează, între anii 1935-1940, cursurile Academiei de Arte Frumoase din București, secția Artă decorativă, completându-și, sub îndrumarea competentă a profesorilor Eustațiu Stoenescu, originar din Craiova și Costin Petrescu, din Pitești, cunoștințele teoretice și practice în domeniul artelor plastice. De asemenea, între 1936 și 1950, Ivănescu execută picturile murale în tehnicile „al fresco”, ulei mat sau tempera la bisericile ortodoxe din: Diciosanmartin-Mureș, Broșteni-Dâmbovița, Orșova-Mehedinți, Batiz-Hunedoara, București, Lăceni-Argeș, Stârci-Argeș, Valea Ungureni-Olt, Humele-Argeș și Băiculești-Argeș. Restaurează picturile murale ale bisericilor ortodoxe incluse pe lista monumentelor de arhitectură ecleziastică: Sf. Apostoli București, Vâlsănești-Argeș, Tătărăi-Olt, Deagu de Sus-Argeș, Recea de Jos-Argeș și Corbeni-Argeș.

A colaborat cu renumitul pictor Arthur Garguromin Verona

Lucrările sale de grafică, pictură de șevalet și portretistică expuse pe simezele unor expoziții de artă plastică sunt apreciate la superlativ de maeștri ai genului. Ivănescu ilustreaza cărți și reviste bisericești pentru Editura Fântâna Darurilor și publică gravuri cu tematică predominant religioasă, dar și de război, în ziarele Curentul, Universul și Reduta. Realizeaza picturile cu tema religioasă de la Liceul „Mihai Viteazul” din București, participând, de asemenea, la restaurarea picturii din tinda și nava Bisericii Patriarhiei Române din capitală. Colaborează cu renumitul pictor Arthur Garguromin Verona la executarea picturii murale a unei capele funerare din Cimitirul Bellu. Contribuie, împreună cu colegii din grupa sa, la solicitarea renumitului profesor de artă decorativă Costin Petrescu, originar din Pitești, la realizarea fascinantei opere a acestuia, „Marea frescă a neamului” de la Ateneul Român, precum și la efectuarea lucrărilor de decorație murală a Palatului Regal din București și la executarea picturii parietale a Bisericii „Mihai Vodă” din capitala României. Participă la „Saloanele oficiale de toamnă” (desen, gravură și afiș) din 1935, 1937 și 1940 organizate de Pavilionul artelor din Șoseaua Kiseleff, la Sala Dalles din București, linogravurile (gravurile în linoleum) fiind apreciate la superlativ de către pictori consacrați.

După decesul soției s-a stabilit la Curtea de Argeș

La începutul anului 1940, a fost mobilizat în armată, fiind repartizat la Regimentul 1 Călărași din Craiova, unde execută, la solicitarea comandantului unității, tabloul „Călăreț în salt”, apreciat de comanditar, prin ordin de zi pe unitate, ca „relevând un talent excepțional”. Nu întâmplător, în luna februarie, este transferat la Marele Stat Major al Armatei, unde realizează ampla compoziție de artă plastică „Înfrângerea lui Carol d’Anjou la Posada”, receptată elogios de către conducătorii Armatei Române. În perioada 13 mai-16 iunie 1940, susține examenul de diplomă la Academia de Arte Frumoase din București, sub direcția pictorului Camil Ressu, secțiunea de Artă decorativă, obținând calificativul „Bine”. În martie 1943, Ivănescu Millan devine membru al Corpului Artiștilor Plastici din România. În 1946, participă la Salonul oficial de pictură și sculptură din Sala Dalles, critica de specialitate relevând calitățile artistice ale pieselor expuse. După decesul soției, Maria, survenit în noiembrie 1944, părăsește capitala, stabilindu-se în Curtea de Argeș. În perioada 1948-1953, Ivănescu ste angajat ca pictor scenograf de decor și costume al Teatrului muncitoresc din Pitești (devenit Teatrul „Alexandru Davila”), contribuind efectiv la punerea în scenă a unor piese reprezentate pe scena acestei importante instituții de cultură din orașul de pe Argeș. Între 1965 și 1968, în calitate de profesor de desen la Casa Pionierilor din orașul său natal, descoperă tinere talente care vor confirma prin lucrările lor de artă plastică prezentate în expoziții organizate pe plan zonal sau național. Coordonează, cu rezultate remarcabile, practica de vară a studenților de la Institutul „Nicolae Grigorescu” din București, contribuind efectiv la specializarea acestora în operațiunile dificile de restaurare a picturilor murale de la monumentele ecleziastice din Filipești, Cujmir și Oprișoru. La 22 decembrie 1972, făclia vieții pictorului Emil Ivănescu Millan se stinge la numai 62 de ani, în casa familială din apropierea vestitelor ruine ale Bisericii Sân Nicoară din Curtea de Argeș.

Omagierea unei opere de referință

8 03Realizarea magistrală a picturii murale la Biserica „Sf. Ana” din Orșova a fost percepută extrem de laudativ de directorul renumitului ziar bucureștean „Curentul”, Pamfil Șeicaru: „Domnul Emil Ivănescu, artist-pictor, a executat pictura ctitoriei mele, din Orșova, în cursul anilor 1938-1939. Țin, în mod special, să-l felicit pentru modul cum a lucrat, căci a dat desenului și culorii bizantine o căldură, o prospețime, o vibrație de viață, fără să strice acelui spirit ascetic ce definește pictura noastră bisericească. La dânsul, meșteșugul a primit contribuția unei alese sensibilități plastice”.

Miercuri, 08 Noiembrie 2017 22:05

Caleidoscop

Scris de

Din inițiativa generalului Antonescu armata a executat prima manifestare hipică

1937. În vara anului 1937, din iniţiativa şi sub conducerea generalului Ion Antonescu, ofiţerii superiori şi căpitanii din toate regimentele din Piteşti, au executat un raid călare, în zilele de 26-27 şi 28 iunie pe distanţa Piteşti-Curtea de Argeş-Câmpulung-Piteşti, pe o distanţă aproximativă de 150 de kilometri. Este prima manifestare hipică făcută de garnizoana locală.

Începe să producă fabrica de încălţăminte Constantin şi Ionel Petrescu

1921. În anul 1921 începe să producă fabrica de încălţăminte Constantin şi Ionel Petrescu din comuna suburbană Găvana, Piteşti, denumită la naţionalizarea din 1948, Proletarul, ulterior Căprioara, apoi Tudor Vladimirescu, demolată după anul 2004, la dorinţa moştenitorilor.

Deputaţii de Argeş din 1937

La 20 decembrie 1937, la alegerile pentru Adunarea Deputaţilor au fost aleşi deputaţi de Argeş Constantin I.C. Brătianu, Petre Tudor (PNL- Brătianu), I. Constantinescu - Pion (Partidul Naţional-Creştin), Armand M. Călinescu, Vasile Viespescu (PNŢ) şi Alexandru Cantacuzino (Partidul Totul pentru Ţară).

Înființarea Întreprinderii de Electricitate și Construcții Electrice Pitești

1957. Înființarea Întreprinderii de Electricitate și Construcții Electrice Rurale Pitești, funcțională, 1 aprilie 1958, subordonată Sfatului Popular Regional Argeș, contribuții importante la sporirea standardului de viață al locuitorilor, industrializare, dezvoltarea rețelei de medie și joasă tensiune, directori cunoscuți, Ion Marin, Ion Topârceanu, Gheorghe Budan. Din 1960, IRE Argeș, în prezent Electrica, importantă Companie de Distribuție.

S-a dat în folosință Baia Populară

1959. S-a dat în folosință Baia Populară, strada Horia, Cloșca și Crișan, existentă, inițial, la demisolul Teatrului de Stat, astăzi dezafectată.

Premieră națională la Întreprinderea de Motoare Electrice

1980, martie 28. Premieră națională la Întreprinderea de Motoare Electrice Pitești, instalație pentru tratamentul tolelor din tablă fără siliciu, după 1990, societate pe acțiuni.

(Informaţii selectate din „Piteşti-620,  memento” de Petre Popa)

 

Pagina 1 din 50