Discovery (744)

Învățătorul Dumitru N. Ionescu (născut Dietrich Binder) s-a născut în anul 1888 în Apoldul de Sus, județul Sibiu, ca fiu al lui Niklaus Binder. A fost cel mai mare dintre frați, care erau de meserie săpunari și lumânărari. Din cauza faptului că întreaga familie a fost lovită de boala sfârșitului de secol XIX, și anume TBC-ul , toată familia a venit la Câmpulung Muscel, deoarece acolo erau și aer curat și hrană bună. De asemenea, familia învățătorului Ionescu a venit la Câmpulung și pentru apele termale de la Băile Kretzulescu.

A fost coleg de clasă cu liderul țărănist Ion Mihalache

Dumitru Ionescu, odată ajuns la Câmpulung, a fost trimis la școala de la Bărăția. Profesorul Andreas Peter Ionescu, nepotul protagonistului nostru: „Permiteți-mi să fac referire și la familia mamei, cu care a avut și deosebiri, dar și foarte multe asemănări. Trebuie să spun că, în «Monografia Vrănești», inginerul Toma Dumitru spune că tatăl bunicului mare ar fi fost logofătul Nae. Imposibil. Bunicul nu a provenit dintr-o familie aleasă, ci dintr-una de meșteșugari de lângă orașul Sibiu. Ca și celălalt bunic, la o vârstă fragedă a rămas orfan și singur pe lume. Spre deosebire de vienez, el a avut parte de un preot care l-a susținut moralmente și a încercat să obțină pentru el ceea ce astăzi se cheamă subvenții. Nu a reușit. Însă senatorul Stănescu și fratele său, notar în Câmpulung, i-au schimbat numele și i-au găsit un tutore și anume pe Bucur Pantelimon Vișoiu, mare proprietar de oi și alegător la Colegiul I Mățău. Cu numele transformat și complet românizat, bunicul meu a intrat la Școala Normală din Câmpulung Muscel. Pe motiv că era etnic german, nu avea dreptul să intre într-o școală de stat care pregătea învățători pentru Statul Român. Pe timpul lui Carol I exista totuși antigermanism, iar bunicul a trecut prin multe greutăți”. Protagonistul nostru a fost coleg de școală cu celebrul țărănist Ion  Mihalache și cu fratele acestuia.

A participat la Primul Război Mondial

După terminarea studiilor, Dumitru Ionescu a fost repartizat învățător la şcoala din satul Vrănești, comuna Călinești. Ulterior, devenit director al acestei instituții, a avut mai multe întrevederi cu președintele Partidului Național Țărănist, Ion Mihalache, Ionescu fiind membru al acestei formațiuni politice până în anul 1930. „Ramurile ardelene și cele regățene din PNȚ nu s-au înțeles niciodată și de aceea nici bunicul nu s-a înțeles cu Ion Mihalache. În semn de protest, a plecat să profeseze în comuna Dor Mărunt, județul Ialomița. Aici ar fi putut să se însoare cu fata unui boier, însă a fost chemat în 1916 la Regimentul 30 Muscel din Câmpulung Muscel. Așa se face că, împreună cu acest regiment, bunicul a intrat în focurile Primului Război Mondial, trecând Carpații. A trecut prin culoarul Rucăr-Bran și a campat la Râșnov. Aici a cunoscut-o pe viitoarea soție, de profesie, de asemenea, învățătoare. Era de origine săsească. Revenind la profesie, bunicul a fost învățător suplinitor în Făgăraș la Şcoala românească de fete. Când tata avea 12 ani, bunicul a dat examen pentru învățători de gradul II și asta a fost, nu institutor sau profesor. Bunicul se perfecționase în filozofia germană și citea „în gotic” la fel cum citea românește. Avea ca pasiune și matematică, devenind membru al Societății Române de Matematică. Avea o cultură vastă, nu ca învățătorii din ziua de astăzi. Era foarte modest... De asemenea, a contribuit la înființarea școlii din satul Radu Negru, comuna Călinești, iar la un moment dat era învățător atât la Vrănești, cât și la Radu Negru. Bunicii de la Vrănești au fost foarte mulțumiți când tata a intrat la Facultatea de Medicină, iar în vacanțe tata a fost luat pe front ca personal medical auxiliar în Waffen și a fost campat la Spitalul Militar German de la Odessa. Unii spun că și bunicii ar fi intrat în Waffen SS ca voluntari, dar nu am date concrete. Se știe însă sigur că tata a fost și că bunica a executat confecții la războiul de țesut din pânză și lână atât pentru ostașii germani, cât și pentru ostașii români, cât timp aceștia au luptat pe frontul de est. Bunicul comanda și premilitara din satul Vrănești...”, ne-a mai spus Andreas Peter Ionescu.

Ar fi fost ținut în arestul Securității timp de 6 luni

Imediat după război, învățătorul Dumitru Ionescu s-a pensionat, tocmai pentru a nu avea „complicații” din cauza trecutului său țărănist. Însă și așa a avut unele probleme în anii 1947-1948 cu Securitatea din orașul Topoloveni, deoarece ar fi făcut parte din rezerva Waffen SS, fiind oricând pregătit să plece pe front. Din unele informații, pentru aceste bănuieli, Dumitru Ionescu ar fi fost ținut în arestul Securității timp de 6 luni. „Bunicii de la țară, așa cum le spuneam eu, au intrat apoi într-un adevărat anonimat. Pot spune că o duceau destul de greu, dar pot spune că bunicul îl ajuta permanent pe tata. De altfel, tata a fost cel care a avut grijă să fie înmormântați așa cum trebuie. Au murit cu regretul că au părăsit Ardealul pentru această zonă, că au părăsit occidentul civilizat pentru acest orient balcanic. Pentru acele vremuri, bunicii de la Vrănești au făcut parte din elita societății românești din această zonă. Chiar dacă nu au fost profesori, bunicul a fost cel mult învățător de gradul II, cred că au avut ceva de spus în satul Vrănești din comuna Călinești”, a încheiat profesorul Andreas Peter Ionescu.

 

 

Joi, 24 Mai 2018 01:08

Caleidoscop

Scris de

Unităţi militare româneşti au intrat în cel de-Al Doilea Război Mondial

1941, iunie 22. Din Ordin superior, unitățile militare românești au pătruns pe teritoriile naționale ocupate de URSS la 26 iunie 1940, intrând astfel în cel de-Al Doilea Război Mondial.

Ostași piteșteni din unitățile românești au ocupat Odessa

1941. octombrie 16. Ostași piteșteni au făcut parte din unitățile militare românești care ocupau Odessa, angajate ulterior în adâncimea dispozitivului sovietic.

81 de militari din Pitești au devenit eroi

1945. ianuarie-mai. S-au distins, pe timpul războiului, Regimentul 4 Dorobanți Argeș, Regimentul 30 Dorobanți Muscel, Regimentul I Vânători (stabilit la Pitești, din 1931), Regimentul 6 Artilerie, Regimentul 15 Artilerie, devenind eroi 81 de militari originari din localitate.

Extinderea Penitenciarului din Pitești

1948, august 30. Apare Decretul Nr. 221 privind extinderea Penitenciarului din Pitești, construit în etapa interbelică, acordat Direcției Generale a Securității Poporului pentru reeducarea tinerilor.

IAR Brașov se transformă în Uzina de Piese Auto Pitești

1952, octombrie 8. La Colibași, micile ateliere de reparații, aferente, pe timpul războiului, IAR Brașov, se transformă în Uzina de Piese Auto Pitești, astăzi Compania de Automobile Dacia-Renault, Mioveni. Directori generali cunoscuți: Mihai Dumitru, Nicolae Munteanu, Simion Săpunaru, Nicolae Matea, Constantin Stroe.

Simfonia Lalelelor, Ediția a V-a

1982, aprilie 23-25. Simfonia lalelelor, Ediția a V-a, expun, din nou, 19 unități specializate din România.

Încheierea lucrărilor de amenajare a străzii Exercițiu

1983, aprilie 20. Încheierea lucrărilor de amenajare, pe patru benzi de circulație, a străzii Exercițiu și a pasajului suprateran Sfânta Vineri din Pitești, primar Manole Bivol.

Inaugurarea Spitalului de Pediatrie

1984. noiembrie 4. Inaugurarea Spitalului de Pediatrie din Pitești, consemnarea a două decenii de activitate, noiembrie 2004.

(Informaţii selectate din „Piteşti-620,  memento” de Petre Popa)

Poetul și traducătorul Valentin Deşliu s-a născut la 9 octombrie 1927, în comuna Glăvani, judeţul Cetatea Albă, Basarabia, și a decedat la 25 aprilie 1993, în Bucureşti. Fiul lui Dumitru Deşliu, învăţător, şi al Paraschivei (născută Balaban), Valentin Deșliu a urmat cursurile liceale la Ismail, Piteşti, Bucureşti şi Alexandria, unde a susținut examenul de bacalaureat în 1946. A urmat cursurile Facultății de Filologie, secţia Limbi slave, a Universităţii din Bucureşti în perioada 1972-1975. A făcut specializare în limba şi literatura bulgară la Universitatea „Kliment Ohridschi” din Sofia. A fost pedagog şi profesor suplinitor la Şcoala de Agricultură din Dobrogostea, județul Argeș, secretar la Primăria din Borleşti și şeful Secţiei de cultură şi artă a raionului Merişani.

A fost translator la Ministerul Învăţământului între anii 1957 și 1962

Valentin Deșliu a fost redactor la revistele „Urzica” între anii 1951 și 1952 şi „Albina” în perioada 1952-1957. De asemenea, protagonistul nostru a fost translator la Ministerul Învăţământului între anii 1957 și 1962. Debutează cu versuri în „Urzica” în anul 1951, iar editorial, cu povestirea „Cap administrativ”, inclusă în antologia „Satiră şi umor” în 1954. Printre volumele de poezii menționăm: „Cântece uitate” (1971), „Chemarea pământului meu” (1972), „Strigătul tăcerii” (1974), „Pasăre fără somn” (1975) şi „Sfere albastre” (1976). După 1960, traduce mult din literatura bulgară clasică şi contemporană, atât versuri, cât şi proză. Decorat cu Ordinul bulgar „Kiril şi Metodiu”, clasa I în 1966, Valentin Deșliu este și autor de manuale pentru şcolile cu limba de predare bulgară. Colaborează la „Viaţa românească”, „România literară”, „Secolul 20”, „Scânteia pionierului”, „Urzica” etc., precum şi la reviste din Bulgaria, Iugoslavia şi Estonia.
Cunoscut mai ales ca traducător din literatura bulgară, Deşliu a publicat şi câteva volume de versuri proprii.

Partea cea mai însemnată a activităţii lui Deşliu este aceea de traducător din literatura bulgară

„Cântece uitate” (1971), „Chemarea pământului meu” (1972), „Strigătul tăcerii” (1974), „Pasăre fără somn” (1975) şi „Sfere albastre” (1976) relevă un autor ataşat mai cu seamă de temele clasice (dragostea de ţară, elogiul străbunilor, bucuria în faţa cadenţelor anotimpurilor, melancolia ceasurilor de taină, posibilitatea salvării prin creaţie etc.), tratate tot prin împrumutarea unei recuzite din „dulcele stil clasic”, cu clişeele şi naivităţile care pot proveni de aici: „S-au deşteptat toţi merii şi se desfac pe ramuri / petalele micuţe în soare strălucind, / şi albele dantele de spumă bat în geamuri, / şi razele-n agrafe molatece se prind. Când strunele de frunze uşor le-ncearcă vântul, / prefigurând un cântec cu degete subţiri, / coboară-atâta pace, de parcă-ntreg pământul / e-o cupă de lumină urcând din amintiri!” („Merii”). Deşi volumele de poeme ale lui Deşliu fac dovada unui „lirism autentic, discret, întemeiat pe o mare încredere în limbaj” (Şt. Aug. Doinaş), acestea sunt eclipsate de activitatea traducătorului. În versurile evocatoare, sentimentale ale lui Deşliu din primul volum, „Cântece uitate” (1971) - caracteristica păstrându-se şi în „Chemarea pământului meu” (1972), „Strigătul tăcerii” (1974), „Pasăre fără somn” (1975) şi „Sfere albastre” (1976) - Ştefan Aug. Doinaş a găsit un „lirism autentic, întemeiat pe o mare încredere în limbaj”. Poezia se remarcă printr-o viziune clasicizantă, în care teme tradiţionaliste - sacralitatea pământului natal, amintirea casei părinteşti, perindarea, însoţită de o uşoară nostalgie, a anotimpurilor, comuniunea cu înaintaşii - sunt tratate în versuri limpezi, armonioase, în descendenţa lui St. O. Iosif şi Ion Pillat. Marcată de o anume naivitate, îndeosebi în ceea ce priveşte tehnica lirică, într-un secol dominat de experiment şi „tehnicisme” de tot felul, poezia conturează un univers al constantelor calme, în care neliniştile şi temerile omului modern au dispărut cu desăvârşire: „Noi nu murim nicicând, nicicum. / Vorbim de moarte doar / ca de un anotimp care ne-ntoarce / cu faţa spre amurgurile calme”. Partea cea mai însemnată a activităţii lui Deşliu este însă aceea de traducător din literatura bulgară, iar osârdia lui pentru transpunerea literaturii bulgare în limba română a fost răsplătită de statul bulgar cu Ordinul „Kiril şi Metodie” (1966).

Opera literară

• „Cântece uitate”, cuvânt înainte de Şt. Aug. Doinaş, Bucureşti, 1971;
• „Chemarea pământului meu”, Bucureşti, 1972;
• „Strigătul tăcerii”, Bucureşti, 1974;
• „Pasăre fără somn”, Bucureşti, 1975;
• „Sfere albastre”, Bucureşti, 1976;
• „Ca să cresc mare şi voinic”, Bucureşti, 1980.

Traduceri

• Pagini din proza bulgară, în colaborare cu C. Velichi şi Claudia Pătraşcu, Bucureşti, 1959;
• I. Gheşev, „Kremena le ştie pe toate”, piesă într-un act, în colaborare cu At. Gospodinov, Bucureşti, 1959;
• K. Boianov Krastev, „În numele vieţii”, piesă într-un act, în colaborare cu At. Gospodinov, Bucureşti, 1961;
• P. Spasov, „Homarii albi”, povestiri, în colaborare cu V. Chiriţă, Bucureşti, 1961; „Rechinii...”, în colaborare cu Claudia Pătraşcu, Bucureşti, 1962;
• P. Vejinov, „Întâmplarea de pe strada liniştită”, roman, în colaborare cu V. Chiriţă, Bucureşti, 1962;
• P. Neznakomov, „Margaritka şi cu mine”, povestiri pentru copii, în colaborare cu C. Anton, Bucureşti, 1965;
• A. Straşimirov, „Hora”, roman, Bucureşti, 1966; Ţane şi Zmeoaica, basme populare macedonene, Bucureşti, 1967;
• Olivera Nikolova, Zoki Poki, „Povestiri pentru copii”, Bucureşti, 1968;
• I. Volen, „Oamenii lui Dumnezeu”, povestiri, Bucureşti, 1969; „Din ţara trandafirilor”, lirică bulgară contemporană, în colaborare, Bucureşti, 1970;
• I. Cankar, „Dreptatea lui Jernej”, nuvelă, Bucureşti, 1973;
• G. Rajcev, „La periferia oraşului”, nuvele şi povestiri, Bucureşti, 1973;
• E. Pelin, „Puterea necuratului”, în colaborare cu Mihaela Deşliu, Bucureşti, 1978; „Tânăra proză bulgară, antologie”, în colaborare cu Mihaela Deşliu, Bucureşti, 1978;
• M. Jovanovski, „Brumă pe florile de migdal”, prefaţă şi tabel cronologic, Bucureşti, 1979; „Cornul de capră. Nuvele bulgare contemporane”, antologie şi note în colaborare cu Mihaela Deşliu, Bucureşti, 1981;
• A. Ingolic, „Dragoste interzisă”, prefaţă şi tabel cronologic în colaborare cu Mihaela Deşliu, Bucureşti, 1981; „Lirică bulgară contemporană”, antologie, Bucureşti, 1981.

 

Joi, 17 Mai 2018 00:16

Caleidoscop

Scris de

Consemnarea unui an de la decorarea Regelui Mihai cu Ordinul Sovietic Victoria

1946, iulie 7. Consemnând un an de la decorarea Regelui Mihai cu Ordinul Sovietic Victoria, Regimentul 4 Infanterie Voluntari a organizat mai multe activităţi, fiind prezenţi numeroşi locuitori ai oraşului Piteşti.

Sărbătorirea Promoţiei 1946 a Şcolii de Ofiţeri Piteşti

1946, mai 18. Sărbătorirea, într-un cadru festiv, a promoţiei celor 53 de elevi deveniţi ofiţeri de artilerie în Şcoala de la Piteşti. Oficiali: generalul adjunct Constantin Dămăceanu, subsecretar de stat; Emil Bodnăraş, secretar general al Preşedinţiei Consiliului de Miniştri; generalul Constantin Ionaşcu, şeful Marelui Stat Major; generalul Grigore Nicolau, comandantul Corpului 2 Armată, colonelul Cornel Verdeş, secretar general al Ministerului de Război; generalul Popescu-Ankara, directorul Artileriei; generalul Constantin Popescu, directorul Siguranţei Statului; generalul Emilian Paraschivescu, comandantul Diviziei III Infanterie; generalul Nichita, comandantul Diviziei 2 Voluntari „Horia Cloşca şi Crişan”; avocatul Constantin Chiriac, prefectul judeţului Argeş; Teodor Bachide, primarul oraşului Piteşti.

Conferinţa judeţeană a Partidului Naţional-Popular

1946, iunie 9. Conferinţa judeţeană a Partidului Naţional-Popular, constituit datorită reorganizării Uniunii Patrioţilor, Congresul din 10-12 ianuarie 1946, Bucureşti.

Doi ţărănişti au fost ucişi la Piteşti

1946, august 9. În campania electorală pentru Parlamentul României, mai mulţi comunişti, aduşi de la Târgovişte, au atacat ţărăniştii veniţi pentru Adunarea Publică din Piteşti, doi dintre aceştia, Gheorghe Mihai şi Tinca Popescu, fiind ucişi, iar 14 răniţi.

Înfiinţarea Autobazei de Transporturi Auto

1947. Este înfiinţată Autobaza de Transporturi Auto. În 1972, la aniversarea unui sfert de veac de activitate, director, Constantin Popa. Ulterior, Întreprinderea Judeţeană de Transporturi Auto Argeş, astăzi divizată în mai multe firme particulare.

Te-Deum la Catedrală pentru aniversarea Unirii

1947, decembrie 1. Pentru aniversarea unirii Transilvaniei cu Ţara era oficiat un Te-Deum la Catedrală, participând comandantul şi ofiţeri superiori ai Şcolii de Artilerie din Piteşti, oficiali, alţi cetăţeni.

(Informaţii selectate din „Piteşti-620,  memento” de Petre Popa)

Christian Franz Matauscheck, numit de români Cristea Matausek sau Ristea Mathos, s-a născut în anul 1885 la Viena, ca fiu al lui Franz Matauscheck, producător de produse animaliere, și al vienezei Maria, născută Bauer, de aceeași profesie. La vârsta de 7 ani, în anul 1892, Christian Franz Matauscheck a rămas orfan de ambii părinți, a renunțat la școală și a lucrat în meseriile părinților săi pe la diferiți membri ai breslei. S-a calificat la locul de muncă, iar la vârsta de 18 ani era deja meșter în breaslă.

A vândut totul în Viena și a investit la Pitești

8 01După satisfacerea stagiului militar, Christian Franz Matauscheck a ajuns „meister” și s-a căsătorit cu bavareza Maria Schaal-Batzinger din Munchen, care provenea dintr-o veche familie de fabricanți de mezeluri și cârnați. În 1910 s-a născut primul copil, Helene, urmată în serie de alți șapte copii. De precizat că familiile au fost toate romano-catolice. A sporit capitalul familiei chiar dacă el era pe front în Primul Război Mondial, soția lui ducând afacerea mai departe. Firma a sporit și după întoarcerea protagonistului nostru din război. În anul 1933, din motive necunoscute, a părăsit Viena și după ce își adunase tot capitalul și a vândut totul, s-a oprit la Pitești și București, unde a făcut investiții. La Pitești a cumpărat terenuri și a înființat firma „Matauscheck und Sohns”. De asemenea, tot la Pitești, a cumpărat case pentru el și restul familiei. A construit astfel, pe terenul cumpărat de el, Abatorul Pitești din strada Tudor Vladimirescu, dotat începând cu linie tehnologică de sacrificare și până la magazin de mezeluri. Christian Franz Matauscheck a introdus la scară modernă și industrială măcelăria, mezelăria și cârnățăria, a donat timp de 12 ani către Spitalul Pitești catgutul necesar suturării operațiilor chirurgicale, a finanțat pentru Pitești producerea de capace de canal pe care scria „Gottwald Nicht”. De asemenea, etnicul german a finanțat amenajarea Parcului Trivale, a finanțat Școala catolică și a dat bani pentru repararea bisericilor ortodoxe Șf. Ilie și Mavrodolu, ambele din Pitești, și a finanțat lucrări de mentenanță la Biserica Romano-Catolică din Pitești, alături de H. Sattler.

A fost ridicat și deportat în URSS în urma denunțului primarului Piteștiului

Pe 10 ianuarie 1945, Christian Franz Matauscheck a fost ridicat și deportat în URSS în urma denunțului primarului de atunci, Teodor Simionescu.  A ajuns în Dombas la muncă forțată de reconstrucție a URSS. Împreună cu Christian Franz Matauscheck au plecat în deportare mai mulți membri ai acestei familii germane. Din declarațiile martorilor rezultă că, atunci când vagoanele pentru vite în care au fost băgați etnicii germani s-au pus în mișcare lentă, aceștia au fost însoțiți cu huiduieli, înjurături și fluierături. „Mama mea povestea că la Gara de Nord, în drum spre bou-vagon, a trecut printr-un tunel de jandarmi români, care, fiecare, i-au administrat câte un pat de pușcă pe spinare. Și nu era decât o studentă de 21 de ani la Facultatea de Farmacie din București”, ne-a declarat profesorul Andreas Peter Ionescu, nepotul din partea mamei al lui Christian Franz Matauscheck. La trei săptămâni de la venirea din lagăr, în anul 1950, etnicul german a fost arestat pentru crimă de sabotaj și a fost condamnat la 40 de ani de închisoare. „La proces a spus că ar trebui să-l mai nască mamă-sa o dată și să iasă bătrân din pușcărie. În timpul deportării sale, toată averea sa a fost confiscată și confiscată a rămas până astăzi. Nu numai atât, dar nici la o pensie n-au mai avut dreptul și nici la drepturi cetățenești. Bunicul ar fi trebuit să fie eliberat după 20 de ani după ce a murit. I s-a refuzat repatrierea, nu a avut drept la muncă și remunerație, drept la îngrijirea sănătății, drept la proprietate și drept la vot”, ne-a mai spus nepotul etnicului german Christian Franz Matauscheck.

„Au murit în sărăcie și mizerie, au murit cu gândul că, deși au făcut atât bine, au fost atât de batjocoriți”

Mai menționăm că, în timp ce protagonistul nostru era deportat în URSS, familia sa a fost dată afară din casă și mutată într-o anexă a pavilionului administrativ. În 1952, conform adresei din facsimil, familia a fost dată afară și de acolo și mutată într-un grajd. „Când bunicul s-a întors din detenție, împreună cu ginerele său, a făcut grajdul cât de cât locuibil. După nașterea mea, bunicii au venit la Sibiu, pentru ca mama să-și continue studiile universitare. La Sibiu am locuit în condiții umane, chiar decente, într-un apartament situat la etajul I al casei din Piața Mare. După ce mama mea a terminat facultatea și tata a devenit neuro-psihiatru, am venit la Pitești. Bunicii s-au reașezat în grajd și au cerut din nou de muncă, spre a nu muri de foame. Nu li s-a aprobat niciodată. Au cerut de nenumărate ori plecarea acasă, în Germania. Nu li s-a aprobat niciodată. Ajutați de copii, și-au cumpărat o vacă și vindeau lapte. Și-au cumpărat și doi porci și vindeau purcei. Bunicul Christian Franz Matauscheck a crescut și câini de rasă, cum ar fi boxer, rothweiller și pitbull. Au murit ambii bunici în sărăcie și mizerie, au murit cu gândul că, deși au făcut atât bine, au fost atât de batjocoriți. Păcat!”, ne-a mai declarat Andreas Peter Ionescu.

 

 

Joi, 10 Mai 2018 13:19

Caleidoscop

Scris de

S-a inaugurat calea ferată Piteşti-Curtea de Argeş

Pe 20 noiembrie 1897 a fost inaugurat traseul feroviar Piteşti-Curtea de Argeş, construit după planurile inginerului Elie Radu. La inaugurare au fost prezenţi Ion I.C. Brătianu, ministrul Lucrărilor Publice, şi Anghel Saligny, director general al Căilor Ferate Române.

S-a înfiinţat la Pitești Şcoala de Meserii

În anul 1882 se deschide Şcoala de Meserii din Piteşti, devenită ulterior Liceul Industrial. În perioada 1925-1927 a fost construit imobilul de pe bulevardul I.C. Brătianu, astăzi Colegiul Tehnic „Armand Călinescu”. În 1982, la sărbătorirea unui secol de existenţă, Filip Stănescu, directorul de atunci al liceului, a publicat Monografia instituţiei.

Funcţionarii comerciali solicită repaosul săptămânal

În perioada 1890-1892, funcţionarii comerciali au organizat diverse întruniri publice pentru obţinerea repaosului săptămânal. Ei au înaintat mai multe petiţii Camerei Deputaţilor.

Apare Revista Coroana de Oţel a României

În anul 1906 apare la Piteşti publicaţia bilunară Coroana de Oţel a României. Redactorul, proprietarul şi girantul revistei era Gheorghe Drăghescu, mic întreprinzător, veteran al Războiului de Independenţă.

Partidul Social-Democrat a condamnat Primul Război Mondial

Pe 10 august 1914, un reprezentant al Secţiei Locale din Piteşti a Partidului Social-Democrat, Florea Ispas, a participat la Congresul Extraordinar care a condamnat Primul Război Mondial, solicitând unirea Transilvaniei cu Statul Român. De asemenea, rapoartele congreselor III şi IV evidenţiază acţiunile antirăzboinice de la Piteşti.

Liceul „Brătianu” este ocupat de trupele germane

Din 1916, Liceul „I.C. Brătianu” a devenit în anii Primului Război Mondial spital pentru armata română. După retragerea acesteia, clădirea a fost ocupată de trupele germane.

Unificarea PSD cu PCR

1948. ianuarie 17. Lucrările Conferinței pentru alegerea Comitetului Pitești al Partidului Muncitoresc Român, rezultat prin unificarea PSD cu PCR, redenumit din 1965 Partidul Comunist Român. La Pitești, până în 1989, sistematic reuniuni ale partidului unic de guvernământ.

(Informaţii selectate din „Piteşti-620,  memento” de Petre Popa)

Prozator, traducător şi autor de versuri, Constantin Argeşanu s-a născut la 17 septembrie 1892, în localitatea Târgu Dealului, astăzi orașul Ştefăneşti, judeţul Argeş, și a decedat la 19 ianuarie 1964, la Bucureşti. Fiu al Zafirei (născută Popescu) şi al lui Emanoil Argeşanu, protagonistul nostru a absolvit liceul la Piteşti, apoi a urmat cursurile unor institute militare la Bucureşti şi Potsdam, devenind ofiţer de geniu.

A fost comandant al Aeronauticii Regale Române

Constantin Argeșanu participă la Primul Război Mondial, iar mai târziu (1926-1927) se reprofilează la şcoala de pilotaj din Tecuci. Ca ofiţer de aviaţie, primeşte posturi de comandă, mai întâi la Iaşi (1928-1937), apoi la Bucureşti, atingând apogeul carierei între 1944 şi 1947, când, general fiind, deţine funcţia de comandant al Aeronauticii Regale Române. Membru al Societăţii Scriitorilor Români, a avut şi după 1948 unele atribuţii în conducerea Uniunii Scriitorilor. Începând din 1908, a colaborat intens la periodicele vremii, între care, în mod susţinut, la „Dumineca”, „Universul literar”, „Greierul” (Iaşi), „Adevărul literar şi artistic”, „Rampa”, „Opinia”, „Tot”, „Cadran” (Iaşi), unde a făcut parte din redacţie, „Aripi româneşti”, „Poporul” (ca prim-redactor), „Papagalul”, „Aripi noi” şi multe altele, cu versuri, proză și articole. Iniţial, a semnat Const. Em. Popescu-Piteşti, C. Em. P. Argeşan, apoi şi C. Arg., C.P. Argeşel, Don Carlos, Ion Brambura, Nichifor Coţcariul. Publicistica sa cuprinde, cu puţine excepţii, articole despre teatru.

Câteva dintre prozele lui Argeşanu au fost traduse în limba rusă

Debutul lui Argeşanu, cu versuri în „Veselia” (1908), indică înclinaţia spre umor, gen potrivit atât temperamentului său, cât şi posibilităţilor de exprimare literară. Cronicile rimate, câteva seriale umoristice din reviste sunt, în general, spirituale, spumoase, cu efect bine calculat. În paralel însă, Argeşanu publică şi versuri în care sentimentul singurătăţii, suferinţa vin din insatisfacţia faţă de întâmplările comune ale vieţii. Tristeţea fără nume, rău atribuit mai degrabă condiţiei umane, generează şi lirismul sumbru din prima lui carte de versuri, „Cântecele tavernei” (1922). Autorul îşi afirmă conştiinţa de poet damnat, care a scris într-o „carte blestemată” despre „adevărul vieţii” împreună cu Al. Bibescu, semnează şi o insignifiantă dramă în versuri, „Ferdinand Catolicul” (1929). Cea mai importantă faţetă a scrisului său - umorul - este ilustrată de proză, în mare parte apărută doar în periodice. Cu supratitlul „Vacanţele unui trubadur” sau separat, el a publicat schiţe care tratează, într-o manieră uşoară, glumeaţă, aspecte ale vieţii citadine, mondene. Scrierile adunate în volumul „Drumuri albastre” (1937) alcătuiesc o evocare nostalgică a începuturilor aviaţiei militare româneşti, într-o atmosferă uşor exaltată. Dar nonşalanţa ostentativă a aviatorilor, bravada, distanţa dintre gestul teribilist şi efectul rizibil, reacţiile spectaculos ilare ale camarazilor plasează totul în zona umorului. Câteva schiţe mai „terestre”, în care apar stereotipii şi obtuzităţi militare, îl apropie de ironistul Gheorghe Brăescu. În „Ţambalul lui Chiran” (1949) şi în „Pilot fără noroc” (1958) apar şi câteva schiţe care demonstrează virtuţi în creionarea rapidă a unei scene, în desfăşurarea cu o naturaleţe concisă a dialogurilor, în formularea lapidară a poantei sau în „reconstituirea” suculentă a unor exprimări agramate sau argotice. Câteva dintre prozele lui Argeşanu au fost traduse în limba rusă. În colaborare sau singur, a tradus numeroase versiuni în română din literatura rusă şi sovietică (Aleksandr Puşkin, Anton Cehov etc.).

Opera literară

Opera literară a generalului Constantin Argeșanu cuprinde: „Cântecele tavernei”, Bucureşti, 1922, „Ferdinand Catolicul” (în colaborare cu Alexandru Bibescu), Bucureşti, 1929, „Drumuri albastre”, Bucureşti, 1937, „Ţambalul lui Chiran”, Bucureşti, 1949, „Pilot fără noroc”, Bucureşti, 1958, „Rasskazî (Povestiri)”, prefaţă de Geo Dumitrescu, Bucureşti, 1961. În privința traducerilor menționăm: Anton Cehov, „Nuvele”, Bucureşti, 1949 (în colaborare cu Val. Cordun), Nikolai Virta, „Bătălia Stalingradului”, Bucureşti, 1950 (în colaborare cu Val. Cordun), „Antologia poeţilor decembrişti. 1826-1951”, Bucureşti, 1951 (în colaborare cu Claudia Millian şi Demostene Botez), V. Matev, „În taigaua Narîmului”, Bucureşti, 1953 (în colaborare cu M. Zarie), E. Samuilenoc, „Noroc vânătoresc”, Bucureşti, 1954 (în colaborare cu Silvian Iosifescu), K. Simonov, „Suvorov”, Bucureşti, 1955, S.N. Sergheev-Ţenski, „Epopeea Sevastopolului”, I-II, Bucureşti, 1955 (în colaborare cu L. Pop), Alexander Iaşin, „Aliena Pomina”, Bucureşti, 1956 (în colaborare cu Mihu Dragomir).

Fotografia carte poştală

Fotografie carte poştală (imprimată pe verso, conform rubricilor unei C.P.) care îl reprezintă pe comandorul aviator Constantin Argeşanu (1894 -1964). Constantin Argeşanu a fost comandorul Flotilei I Aviaţie de la laşi. Imaginea portret îl reprezintă în uniformă de gală cu epoleţi şi trese de comandant aviatori cu 7 decoraţii, între care Steaua României, iar pe piept are Crucea în grad de Cavaler. Fotografia îl reprezintă din profil pe eroul comandant participant la luptele de la Mărăşeşti din Primul Război Mondial. Pe spate se află înscrisul olograf al inginerului I. Dumbravă, care ne furnizează informaţia despre „Comandor Aviator Argeşanu Constantin, Comandantul Flotilei I Aviaţie”, cu ştampila donatorului şi data când a fost făcută însemnarea. Constantin Argeşanu a fost şi scriitorul (prozator) care a redactat o serie de lucrări legate de aviaţie şi colegii săi aviatori, ca de exemplu: „Pilot fără noroc” (1958), „Ţambalul lui Chiran” (1949).

Carnetul de brevet

8 02Carnetul de brevet conţinea iniţial două file cartonate, care menţionează confirmările în anul 1925 referitoare la brevetul de observator aerian militar, iar în 1927 de pilot aviator militar. Pe copertele cartonate de culoare maro şi înscrisul imprimat cu litere aurii, iar pe revers se află date de stare civilă şi semnalmentele fizionomice ale deţinătorului. În continuare găsim o anexă a brevetului de personal navigant militar, eliberat aviatorului maior Argeşanu Constantin în data de 01.05.1931, cu 6 file ce conţin instrucţiuni şi pagini pentru vizele periodice medicale. Pe copertă: România, stema Regatului României, Ministerul Armatei, Inspectoratul general al Aeronauticii, Brevet de personal navigant militar.

Miercuri, 02 Mai 2018 18:09

Caleidoscop

Scris de

Prima reuniune a Teatrelor de Studio din România a avut loc la Teatrul  Davila

1980, februarie 28 - martie 2. Prima reuniune a Teatrelor de Studio din România, amfitrion scriitorul Valentin Silvestru, ediții ulterioare, directori ai Teatrului din Pitești, Constantin Zărnescu, Sorin Zavulovici, Radu Baltazar, Sevastian Tudor. Locație specială: Sala 125, inaugurată la 13 mai 1975. Reeditare în anul imediat următor. Deschiderea Muzeului Teatrului Alexandru Davila din Pitești (Fresca Nord), inițiator, actorul Ion Focșa (3 martie 1981).

Reorganizarea mişcării sindicale locale

În anul 1918 este reorganizată la Piteşti mişcarea sindicală locală, înfiinţându-se structuri pe ramuri de producţie, aşa cum ar fi Căi Ferate, Ţesătoria Română, Lemn-Mobilă sau Fier-metal.

Construirea Magistralei gazelor de sondă din Piteşti

1956-1957. Construirea Magistralei gazelor de sondă din Piteşti şi a Staţiei de reglare Prundu, şef de şantier, Ion Nicolescu, inovator şi inventator.

Înființarea Întreprinderii de Electricitate și Construcții Electrice Pitești

1957. Înființarea Întreprinderii de Electricitate și Construcții Electrice Rurale Pitești, funcțională, 1 aprilie 1958, subordonată Sfatului Popular Regional Argeș; contribuții importante la sporirea standardului de viață al locuitorilor, industrializare, dezvoltarea rețelei de medie și joasă tensiune, directori cunoscuți, Ion Marin, Ion Topârceanu, Gheorghe Budan. Din 1960, IRE Argeș, în prezent Electrica, importantă companie de distribuție.

Casa de Cultură a Tineretului devine Casa Studenților

1980, septembrie 15. Casa de Cultură a Tineretului (și Elevilor), construită în 1958, devine Casa Studenților. Anterior, în Complexul Gheorghe Doja funcționase Clubul Studenților, directori Dumitru Mateescu, Gheorghe Dobre.

Întreprinderea Textila a primit prin Decret Prezidențial Ordinul Muncii Clasa I

1981, martie 25. Prin Decret Prezidențial s-a acordat Ordinul Muncii Clasa I Întreprinderii Textila Pitești, pentru activitatea etalon din 1980, director Mircea Sfetcovici.

Deschiderea noii Policlinici pentru Adulți

1981, noiembrie 1. Deschiderea, pe actuala stradă I.C. Brătianu din Pitești, a noii Policlinici pentru Adulți, gândită inițial ca Policlinică cu Plată, precum și a Expoziției Mobila, existente și acum.

(Informaţii selectate din „Piteşti-620,  memento” de Petre Popa)

 

Ion Minulescu s-a născut la 6 ianuarie 1881 în București și a decedat la 11 aprilie 1944 în București. A fost un poet și prozator român, reprezentant important al simbolismului românesc. Minulescu a urmat cursurile gimnaziale și liceale la Pitești, iar cel care a dezvăluit adevărul despre numele său, dar și despre celebra corigență la limba română a acestuia a fost nimeni altul decât criticul literar piteștean Marin Manu Bădescu. Iată în continuare ce este menționat în volumul Documente literare scris de Marin Manu Bădescu despre adevăratul nume și despre celebra corigență la limba română a lui Ion Minulescu. De asemenea, puteți citi în continuare și câteva repere biografice a celui ce a fost Ion Minulescu.

„Documente literare” - Marin Manu Bădescu. Din documentele lui Ion Minulescu

8 02„În placheta intitulată «I Minulescu - nu sunt ce par a fi», București, 1941 citim: «De când am început să mă numesc Minulescu Ion, numele acesta, după cum vedeți, l-am păstrat până astăzi...».
Actul de naștere original, existent la Arhivele Statului din București, ne oferă numele Minculescu. Actul, care poartă numărul 9, este scris în registrul pentru născuți la 8 ianuarie 1881.
«Act de naștere al copilului Ioan, de sex bărbătesc, născut în București, ieri seară la orele 8 și jumătate, în casa părinților săi din suburbia Curtea Veche, strada Covaci, nr. 15, fiu legitim al decedatului Tudor Minculescu și al dnei Alexandrina Minculescu, de 20 de ani, născută Ciucă»...
Extractul de naștere nr. 914 din 21 decembrie 1881, păstrat la Arhivele Statului din Pitești, Fond Liceul «N. Bălcescu», dosarul nr. 37/1897, înregistrează tot acest nume: Minculescu.
În 1967 am publicat articolul «Adevăratul nume al lui Minulescu», iar în 1981 cu ocazia sărbătoririi centenarului său am revenit asupra acestui subiect.
În toate istoriile literare, scriitorul ne apare cu numele Minulescu. Istoricul literar Al. Piru, în ediția a II-a a «Istoriei literaturii române de la origini până în prezent», București, Minerva, 1982, completează pe G. Călinescu astfel: «Ion Minulescu (de fapt Minculescu) a fost de la început privit ca exponentul...».
Anexăm adresa Ministerului de Interne nr. 8710 din 27 noiembrie 1967 și copia de pe certificatul de naștere de la Arhivele Statului din București.
«Legenda» corigenței lui Ion Minulescu s-a acreditat după apariția romanului său «Corigent la limba română». Interpretând ad-literam acest titlu, Matei Călinescu, sub a cărei îngrijire a apărut volumul «Versuri» afirma categoric: «Ion Minulescu, mai întâi corigent, apoi repetent la limba română - circumstanțele au fost povestite pe larg și cu haz în romanul «Corigent la limba română» - este silit să părăsească Piteștii»”.
Menționăm faptul că în, calitate de elev, Ion Minulescu a publicat în revista „Povestea vorbei” din 20 și 27 aprilie 1897 primele sale versuri sub pseudonimul (I.M.) Nirvan, colaborările continuând în 1897 și 1898 în „Foaie pentru toți”, sub semnătura I. Minulescu Nirvan. După mărturisirile sale, tot la Liceul „I.C. Brătianu” din Pitești, împreună cu colegul A. Gherghel, a scos revista „Luceafărul”, din care nu ni s-a păstrat niciun exemplar.
Cu astfel de preocupări, Ion Minulescu nu putea neglija studiul limbii și literaturii române și să ajungă în situația de elev corigent. Cea mai elocventă dovadă ne-o oferă mediile totale din iunie, rezultate din media anuală adunată cu media de la examen și împărțită la doi.
Comparate cu mediile celorlalți elevi din clasele respective, mediile lui Minulescu sunt dintre cele mai bune”.

Repere biografice

Ion Minulescu este numit director general al artelor în 1922. Născut la București, a copilărit la Slatina, de unde este originară mama sa. A urmat școala primară și gimnaziul la Pitești, a făcut bacalaureat în 1899 la un pension particular din București, „Brânză și Arghirescu”. În 1897, sub pseudominul (I. M.) Nirvan apar primele producții poetice ale lui Ion Minulescu, atunci încă elev la Pitești, în revista „Povestea vorbei”. În 1898, sub semnătura I. Minulescu-Nirvan, tânărul poet publică în „Foaia pentru toți”, doi ani mai târziu poetul pleacă la Paris pentru a studia dreptul. Poeții francezi îi schimbă însă dorințele și, captivat de scrierile acestora, uită de studiile sale juridice. După numai 4 ani se întoarce în țară, unde compune poezie și proză. În 1905 va publica unele poeme, unele fragmente de proză din „Jurnalul unui pribeag”, în revista „Viața nouă” a lui Ovid Densusianu, unul din organele cele mai însemnate ale mișcării simboliste. În 1906, Ion Minulescu începe să publice o parte din versurile ce vor compune „Romanțele pentru mai târziu” în revista „Viața literară și artistică a lui Ilarie Chendi”. Tot în acest an începe prietenia cu Dimitrie Anghel, cu care va traduce în colaborare versuri din Albert Samain, Charles Guérin, Henry Bataille, Henri de Régnier, publicate în „Sămănătorul”. Iarna 1906-1907 cei doi prieteni o petrec la Constanța, ecourile acestei șederi pe țărmurile Mării Negre regăsindu-se în versurile lor, în minulescianele „Romanțe pentru mai târziu” (1908) și în „Fantaziile lui D. Anghel” (1909). În anul 1914, la 11 aprilie, se celebrează căsătoria lui Ion Minulescu cu Claudia Millian (1887-1961), poetă simbolistă, autoarea volumelor de versuri „Garoafe roșii” (1914), „Cântări pentru pasărea albastră” (1923), „Întregire” (1936), precum și a unor piese de teatru, între care drama „Vreau să trăiesc” (1937). Ion Minulescu și Claudia Millian au avut o fiică, pe Mioara Minulescu, artistă plastică înzestrată, care s-a consacrat cu devoțiune păstrării memoriei părinților ei. Urmează anii războiului, 1916-1918, când soții Minulescu se refugiază la Iași. După acest episod apare un nou volum de proză al lui Minulescu: „Măști de bronz și lampioane de porțelan” (1920).
La 11 aprilie 1944, în urma unui colaps cardiac, Ion Minulescu încetează din viață la București și este înmormântat la Cimitirul Bellu.

Miercuri, 25 Aprilie 2018 21:27

Caleidoscop

Scris de

Trenul mortuar al legionarilor Moța și Marin trece prin Pitești

1937. Trenul mortuar ce venea din Spania cu trupurile neînsuflețite ale fruntașilor legionari Ion Moța și Vasile Marin, luptători în armata lui Francisco Franco, uciși în confruntările din 13 ianuarie 1937, a trecut prin gara Pitești-Sud spre București, având loc o procesiune religioasă.

Importante lucrări de sistematizare a Cimitirului Eroilor

1938. Importante lucrări de sistematizare a Cimitirului Eroilor din localitate, atestate de placa fixată pe zidul exterior dreapta: ”Cultul Reconstruit de Societatea Cultul Eroilor, Comitetul Central București, cu sprijinul autorităților militare și civile locale. 1938”.

Instalarea la Pitești a sediului unui Comandament militar sovietic

1944. Instalarea în reședința Argeșului a sediului unui Comandament militar sovietic, subordonat Armatei 26, folosindu-se clădirea Tribunalului. După 1945, mai mulți ofițeri și civili reprezentau, la Pitești, Comisia Aliată de Control, comandant, 29 martie 1945, locotenent colonel de gardă, Alexei Ciurumov. Se vor monitoriza refugiații veniți din Basarabia și Bucovina de Nord, activitatea administrativă, tipăriturile, atitudinea cetățenilor, programele economice productive.

Plecarea pe front a Regimentului 6 Artilerie Pitești

1944. octombrie 5. Plecarea, pe frontul antihitlerist, a Regimentului 6 Artilerie Pitești, format din trei divizioane (36 de guri de foc), o baterie antiaeriană, una de tunuri antitanc, alte subunități auxiliare. Va lupta până la încheierea războiului distingându-se, în special, în luptele pentru regiunea Zlin din Slovacia, unde, alături de mulți alții, a căzut eroic, la 4 mai 1945, căpitanul Emil Cornescu, din Albeștii de Argeș, reînhumat, 2 iunie 1945, în Cimitirul Eroilor din Pitești.

Comunicat oficial privind victoria Aliaților împotriva Germaniei

1945. mai 9. Comunicat oficial privind victoria Aliaților împotriva Germaniei, receptat cu deosebit entuziasm la Pitești. Data de 9 Mai devine în România, tradițional, Ziua Independenței, Ziua Eroilor, Ziua Europei. Ample activități în reședința Argeșului consacrate acestor semnificații.

Școala Normală din Pitești a școlarizat 60 de greci

1947-1948. Școala Normală din Pitești a școlarizat 60 de greci, stabiliți în Argeș după Al Doilea Război Mondial.

(Informaţii selectate din „Piteşti-620,  memento” de Petre Popa)

Pagina 1 din 54